Ma gandeam in zilele astea de singuratate cum am inceput eu sa scriu(daca se poate numi asa ceea ce am asternut aici, pe paginile forumului).
In ce consta, pentru mine, lirismul? In a trai pana la paroxism vartejul launtric a carui valtoare ne consuma pana la absurd si pana cand interiorul nostru explodeaza iar la exterior nu iese decat haos, un haos raspandit in vid.In acel moment am simtit ca psihicul si fizicul nu mai reprezinta interes pentru absolut nimic, nevrand de fapt sa-mi recunosc neputinta de adaptare la exterior, la lume, la societate, la ce e nou, nu mai sunt capabila sa-mi recunosc conditia , sa o accept si sa ies din aura ucigatoare , din sfera de cuiprindere a propriei fiinte si, chiar daca as vrea sa ma adaptez, nu as reusi sau mi-ar fi mult prea greu sa mai intru in contact cu oamenii, sa comunic.Devin lirica atunci cand exaltarea sta intr-un ritm esential si imi concentrez personalitatea intreaga in el, axaltare traita la cote maxime , astfel putand sa iau legatura cu o fluiditate launtrica. Devin lirica atunci cand ma tem de oameni pentru ca mi-au fost folosite sentimentele de prea multe ori ca sa mai pot avea incredere in ei.
Se spune ca lirismul e paroxismul nebuniei sau invers.Parerea mea e ca acesta e in fiecare dintre noi si are nevoie de valente absolut normale pentru a-si mentine astfel limitele existentei constante. Ca fiecare are trairi diferite in momentele lirice asa cum si eu renunt la a scrie de cate ori singuratatea ma copleseste si cand obosesc sa visez , cand vreau sa ma rup de tot ce ma inconjoara , sa nu mai simt suferinta mea sau a celor din jur.Am si momente cand gandurile imi inunda fiinta si atat mi-as dori sa scriu tot ce simt dar ajunsa in fata calculatorului ma blochez inexplicabil si incep sa plang iar lacrimile ma linistesc si-mi alina neputinta.
Pe voi ce stari va fac lirici, creativi?
Subiect: Lirismul (Citit de 2632 ori)
