Ea si muntii

[Zantiala]

Priveam muntii.

Copil fiind, priveam din vaile verzi catre inaltele culmi ale muntilor, cautand rosturile ascunse ale lumii de piatra. Priveam ore in sir, fara sa simt oboseala sau tristete in suflet, unduirea fantomaticelor trene noroase pe intinderile de taina ale sfintelor inaltimi... unduiri nesfarsite, straveche si arhaica simfonie de lumina, culoare si intuneric.

Asteptam cu nerabdare venirea toamnei, caci rugina padurii intotdeauna aducea pe inaltimi mantaua alba si imaculata a zapezilor. Urcam pe dealuri, fugeam pe panta in sus doar ca sa vad, dincolo de mormanele de rugina, muntele, zapada si stanca, sau altadata doar o simpla intindere alba a unui platou inalt, incarcat de legende nestiute, dar pe care le simteam in adancul sufletului meu. Primavara, de asemenea, cautam tainica scanteiere dincolo de oceanul verde al padurilor nesfarsite, iar vara, prin peticele rasfirate vedeam insasi istoriile de piatra ale alcatuirii lumii. Povesti, vechi si noi, amalgamate intr-un chip straniu mi se desfasurau astfel pe scena sufleteasca...

Ajunsesem sa imi doresc ca acolo, dincolo de paduri, dincolo de nori, in intinderea alba a muntilor, sufletul meu sa isi gaseasca lacasul vesnic... speram ca acolo, in gheturile ascunse, sa pot sa aflu pe o insula din lacurile ascunse, de clestar, insusi palatul lui Dumnezeu, cu inaltele si scanteietoarele sale turle, faruri ascunse ale cerului sufletesc.

Anii treceau, si am ajuns sa invat ca zapada nu este un miracol, ci este doar inghet. Inghet si moarte. O moarte alba a naturii, o esenta divina, scanteietoare, din care se naste o alta viata, inclestata si stransa in gheata, atinsa de promoroaca, sau pur si simplu acoperita si ascunsa de o alba manta. O viata pe care noi nu o putem intelege. Caci noi de multe orin aruncam in taramul mortii tot ce este dincolo de priceperea noastra... dar cum sa fie moarte in lumina ?

Priveam muntii, si tot asa ii mai privesc si acuma.... odata incepusem sa cred ca va veni o vreme cand voi merge alaturi de Ea sa cautam impreuna Palatul lui Dumnezeu, sau poate sa incercam amandoi sa aflam in pustietatile de clestar rosturile ascunse ale vietii... dar Ea nu a mai venit niciodata. Nici nu imi promisese vreodata ca va veni.

Poate ca voi urca de unul singur. Poate ca ne este dat sa urcam singuri.... Dar, chiar si atunci, acolo sus, mangaiat de vanturile aspre inclestate in simfonia de sunet si gheata, ii voi purta numele-i neauzit in drumul meu catre nori.

[cv]

Astazi este o zi deosebita. Este a doua poveste frumoasa care o citesc. Zambesc. Miroase serios a primavara...
Odata gandeam ca daca as afla ca Batranetea vrea sa-mi fie oaspete, as fereca indata usa si geamul si m-as strecura tiptil prin pivnita casei sa urc pe munte si acolo, mangaiata de vanturi, sa intind bratele si sa cant, sa cant...
Vis copilaresc... de pe vremea cand eram un fel de Heidi si credeam ca orice, absolut orice e posibil... Si totusi...

[Lady Allia]

  ...şi touşi Heidi se mai ascunde încă râzând copilăreşte de prin ungherurile viselor şi ale sufletului..., dansând cu Luna şi urcând piscuri îndrăzneţe? Nu e aşa că e minunat ?!

[Zantiala]

In fiecare din noi ramane amprenta sufleteasca a copilariei.
Sa ne pastram zestrea... caci alta nu vom mai primi !