Nu exista fericire, nici nenorocire...

[Lorelei]

"Nu exista nici fericire, nici nenorocire pe lume; exista doar compararea unei stari cu cealalta si atata tot. Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire. Ca sa-ti dai seama cat de bine este sa traiesti, trebuie sa fi dorit sa mori." (Al.Dumas)

Asa se masoara oare fericirea? prin distanta care o separa de nefericire si invers? Gusti viata din plin abia dupa ce ti-ai dorit sa mori? Oare avem nevoie de lectia nefericirii ca sa ajungem sa fim fericiti si sa apreciem asta?

[cv]

Incepe... eu

"Oare avem nevoie de lectia nefericirii ca sa ajungem sa fim fericiti si sa apreciem asta?"
Este oarecum adevarat. Spun oarecum pentru ca  vorba 'ceea: "dupa furtuna ceru-i mai senin". Si nu-i adevarat pentru ca oricand esti fericit simti asta chiar necomparand cu nefericirea

In alta ordine de idei... uneori fericirea te face si mai nefericit. Cand vorbesti despre fericire la trecut, cand vezi ce ai pierdut... Fosta fericire iti aduce...

Dar fericirea (sau nefericirea) nu se raporteaza la distanta care le separa. Ele sunt stari  momentane independente. Ca la un moment dat "ne invatam" sa fim fericiti si nu mai dam poate importanta clipei, n-o apreciem cum se cuvine... secolul vitezei

[BlueSoul]

Din pacate si din fericire exista amandoua. Depinde de noi cum le traim. Fiecare din noi avem o nefericire, mai mica sau mai mare. Iar fericire? exista in vietile noastre, suntem orbi si nu ne dam seama. Nu e nevoie sa fim nefericiti ca sa ne dam seama cum e fericirea. Stim de la inceput.
Este doar un citat, scris de cineva. Nu trebuie sa cautam in el solutii, nici raspunsuri. Ele sunt in noi.

[Lady Allia]

 Dacă ştim..., cunoaştem gustul, atingerea, îmbrăţişarea fericirii de la început..., dacă o putem recunoaşte atât de uşor fără indicii, fără dezamăgiri şi dureri... de ce o lăsăm să treacă pe lângă noi de atâtea ori?...de ce o avem în noi..., o respirăm, o inspirăm, o purtăm în sufletul nostru şi nu putem să ne simţim totuşi fericiţi?...ca şi când am purta mereu o cutie specială...cu un cadou special, dar noi nu îl deschidem pentru că nu ştim să îi recunoaştem cifrul?
 Dacă într-adevăr avem capacitatea de a ne naşte fericiţi...de ce marea parte a vieţii o trăim căutând ceea ce ne aduce zâmbetul, liniştea...fericirea?
 Dacă într-adevăr comparaţiile nu reliefează..., nu te trag de mânecă..., nu îţi deschid ochii sufletului...de ce fiecare deziluzie o învăţăm şi în timp o transformăm în reuşită?...de ce fiecare eşec este un pas înainte?...de ce aproape fiecare lucru bun din viaţa noastră îl facem pentru că...învăţăm să îl facem?...pentru că defapt învăţăm să trăim?...pentru că defapt în toată viaţa noastră învăţăm?...
 Este probabil mult mai mult decât adevărat că noi oamenii avem stocate în suflet: iubirea, fericirea, împlinirea, dar nu vom ştii să profităm de resursele sufletului nostru niciodată dacă nu cunoaştem şi cealaltă parte a balanţei...pentru că nu e aşa că e adevărat că totul în viaţă e ciclic şi echilibrat?...şi doar oamenii sunt cei care distrug echilibrul pentru că nu ştiu să simtă şi să vadă potenţialul lor stocat în suflet?
 Nu ştiu, dar eu aşa văd lucrurile! Orice descoperire uriaşă a fost făcută prin cercetări, comparaţii şi perseverenţă... de ce ar fi fericirea o excepţie?

[Albahar]

Fericirea este o renuntare. Cu cat renunti la mai multe, cu cat esti legat de mai putine, cu atat  esti mai fericit. Deplina fericire este armonia cu tine, cu mediul, cu ceilalti.

[catty]

Nu prea sunt deacord cu citatul si nu pot vorbi decat din ceea ce am simntit eu. Fericirea am simntit-o mult inainte de dezamagire, durere, deznadejde. Eram fericita cu ce avea, cu ce simnteam, cu ce traiam. Dupa ce am cunoscut "dorinta de a muri" nu am mai reusit sa fiu fericita. Eu zic ca dupa dezamagiri devenim mai critici, mai selectivi, mai analitici, mai stricti si mai sceptici. Si in situatia asta seninatatea si puritatea se diminueaza prea mult pentru a ajunge sa ne simntim fericirea cu usurinta.

[katya1886]

     Dupa ce am trait experienta celei mai adanci nefericiri si dupa ce am atins apogeul fericirii, nimic din ce exista acum intre nu mai este suficient. A ramas in mine orice, numai loc pentru fericire nu, asta pentru ca nu se ridica la nivelul supremului trait odata. Dincolo de pragul nefericirii celei mai profunde, descoperi ca nu te mai temi de nimic si nimic nu te mai poate rani intr-atat cat sa-ti tulbure catusi de putin sufletul. Repet... tot ce se acumuleaza intre aceste doua limite se anuleaza.
    Daca ai atins ambele extreme descoperi ca viata nu mai are ce sa-ti ofere, ca tu nu ai ce cauta aici desi pe undeva se mai zbate o oarecare dorinta de a trai ce te opreste poate din a-i pune capat... Poti doar sa accepti ce a mai ramas si sa astepti finalul. Uneori te bucuri de o liniste divina, alteori te macina constatarea ca nu mai ai loc intre oamenii care stiu sa se bucure de viata fara a fi cunoscut nefericirea sau fericirea absoluta.