"aşa zic eu că este viaţa şi din păcate, nu mă înşel."
...aşa este Semi draga mea..., din păcate aşa este viaţa...şi ceea ce nu înţeleg foarte multe persoane este că nu merită să ne risipim cele mai frumoase clipe, momente, cei mai frumoşi ani dintr-o viaţă şi aşa foarte scurtă lângă nişte oameni care nu ne merită şi nici măcar nu ne fac fericiţi!
...în cele "13 rânduri pentru viaţă ", Gabriel Garcia Marquez a spus ceea ce poate unii nu trăiesc într-o viaţă şi a spus mai multe decât unii pot să înţeleagă:
" Nu te iubesc pentru ceea ce estici pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.
Nu merita sa plângi pentru nimeni,iar cei care merita nu te vor face sa plângi.
Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu,nu înseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa
Un prieten adevarat te prinde de mâna si îti atinge inima.
Cea mai stranie forma de a îndeparta pe cineva este a sta lânga el si a sti ca nu-l vei putea avea niciodata.
Nu înceta niciodata sa zâmbesti, nici chiar atunci când esti trist,pentru ca nu se stie cine se poate îndragosti de zâmbetul tau.
Poate ca pentru lume esti doar o singura persoana,dar pentru o anumita persoana esti întreaga lume.
Nu îti petrece timpul cu cineva care nu e dispus sa si-l petreaca cu tine.
Poate ca Dumnezeu va dori sa cunosti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaste persoana potrivita,pentru ca atunci când o vei cunoaste în sfârsit, sa stii sa fii recunoscator.
Nu plânge pentru ca s-a terminat, zâmbeste pentru ca s-a petrecut.
Vor exista mereu oameni care te vor rani, asa ca trebuie sa-ti pastrezi încrederea si doar sa ai mai multa grija în cine ai încredere si a doua oara.
Cauta sa devii un om mai bun si asigura-te ca stii cine esti tu înainte de a cunoaste pe cineva si a astepta ca acea persoana sa stie cine esti.
Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le astepti mai putin."
...şi...DA..., din păcate aşa este...asta este viaţa, dar uneori trebuie să înţelegem că în viaţă înainte de toate NOI ÎNŞINE avem prioritate ca să putem trăi, ca să putem fi fericiţi, ca să putem iubi...!!! Dacă nouă ne renegăm acest lucru...vom sfârşi fiind şi noi nefericiţi şi cei de lângă noi!
...Am încercat astfel..., într-un fel sau altul draga mea LoveGirl...să îţi transmit ceva...! Am vrut să nu o fac personal pentru ca să nu mă mai doară când îmi amintesc ... anii care i-am pierdut atât pentru mine, cât şi pentru cel lângă care am trăit!
Am povestit oarecum la topicul "Povestea mea"...despre mine, despre...viaţa mea, dar am făcut-o prozaic..., am încălzit-o oarecum ca să nu pară atât de rece, tristă şi...adevărată!
Cu alte cuvinte...:
- de dragul unei "femei care iubeşte prea mult"...,
- de dragul unei soţii "care iubeşte prea mult", dar trăieşte singură într-o relaţie în care ar trebui să existe doi...,
- de dragul unei fetiţe care are o mamă.."care iubeşte prea mult"...,
- de dragul tău şi a faptului că mă simt oarecum datoare faţă de ...VOI FEMEILE DRAGI DIN VIAŢA MEA..., faţă de alţii/altele care trec prin ceva similar şi măcar pot să compare sau să tragă un învăţământ...
am să vorbesc deschis despre viaţa mea...!
Am avut 16 ani când a început totul..., iar el era prietenul meu cel mai bun! Era şi probabil este şi acum un om bun, dar...nu a fost să fie omul meu bun, prietenul cu care să merg de mână până la sfârşitul vieţii!
Am avut o relaţie care într-un fel sau altul mi-a tras clopoţelul de la început asupra faptului că "nu e el", asupra faptului că "relaţia nu e ceea ce trebuie să fie", dar...probabil că într-un fel sau altul...trebuia să fie..., trebuia să se întâmple...nu ştiu, dar eu aşa cred!
Ne-am căsătorit după 9 ani de zile...timp în care 2 ani am fost logodiţi şi...totul s-a schimbat! Rochiţa aceea albă şi costumul ăla frumos..., promisiunile, amintirile şi timpul...în loc să fie potrivinic şi bun pentru noi...ne-a transformat în doi străini! Nimic ce îmi doream eu nu era bun..., nu era corect! Nici un prieten, nici o prietenă nu era adecvat...decât cei comuni...adică...ai lui! Copii vin când trebuie să fie...faci un calendar strict...nu când îi vreau eu! Stăm cu părinţii că aşa e normal până avem salarii mult mai mult decât decente să stăm singuri...! Oricât am lucrat, oricât am perseverat, oricât am luptat pentru familie, căsnicie, pentru noi...nimic nu a fost bine! Eu eram monstrul care i-am distrus viaţa! Eu eram femeia care vroia să îl albească! Eu eram femeia care niciodată nu îl înţelegea! Eu eram femeia care îşi dorea prea mult pentru că îmi permiteam să visez...! Eu eram femeia care trebuia să dea mereu şanse, şanse, şanse....fără să primească nici una în schimb...şi ştii ce era ciudat? NU vroiam decât şansa de a fi noi doi...de a putea salva căsnicia..., dar luptam singură...!
Am ... înghiţit minciuni, vorbe foarte dure, reci, urâte...flirturi, amăgiri, telefoane în miez de noapte fără destinatar, amante care existau doar în închipuirile mele bolnave... şi mereu m-am gândit să îi mai dau o şansă..., să nu plec ca el să nu sufere, să nu plec ca să nu îi ratez şansa de a fi fericit, să nu plec ca să nu cumva să îl rănesc şi să mi-l transform şi mai mult într-un străin şi...nu am făcut decât să accentuez toate acestea şi mai ales starea de nefericre!
Ce n-am înţeles eu în toţi aceşti ani?...că oricând, oricum şi în orice fel aş fi plecat ... totul era la fel! Părerea lui bună despre el nu s-ar fi schimbat, iar monstrul tot eu eram!
Un om care atunci când e respectat, iubit, înţeles mai mult decât se poate...nu dă aproape nimic înapoi...e un om egoist, iar un astfel de om oricâte şanse ar primi, orice ai face...nu se va schimba şi nu va dărui niciodată înapoi...pentru că...nu poate, nu ştie şi..nu este capabil! Mereu el va fi cel mai bun, iar noi nu vom însemna nimic...decât poate locul de sprijin pe care el îşi pune mâna când se ridică mai sus...atât!
Şi...eu am înţeles asta la un moment dat...după ce am leşinat în baie de la atâta plâns şi după ore întregi el nici măcar o dată nu a bătut la uşă să vadă dacă am păţit ceva! Atunci am ieşit...l-am privit...m-a speriat şi m-a durut străinul din faţa mea, dar am spus...STOP!
Nu a vrut...a plâns, a făcut isterii, s-a prefăcut bolnav...etc...! Păcat că am rămas atunci! Trebuia să plec! Am rămas însă i-am zis că atunci când nu am să mai pot eu a doua oară nu îi mai spun ci...plec! Vroiam un divorţ civilizat...vroiam măcar să îl mai pot saluta pe stradă şi să îl mai pot întreba cum este..., dar...nu a vrut! A zis că dacă m-am măritat cu el...să trag lângă el până la capăt!
La un momenta dat....era atâta răceală încât simţeam că mă sufoc...! Nu mai ne apropia nimc, iar sentimentele mele toate în timp s-au şters... Mă întreb acuma dacă au fost vreodată şi nu a fost doar amăgirea, obişnuinţa şi faptul că am crezut cândva că el ar fi fost...! Nu ştiu!
NU găseam nimic care să îmi dea puterea să plec pentru că nu mai credeam în nimic şi nimeni! Sentimentele le cântam, dar eu pentru mine nu mai credeam în nici un miracol...până într-o zi de 17 august când cineva mi-a intrat în viaţă, în suflet şi...oricât am încercat să îl neg, să îmi spun că nu e moral, că el nu trebuie să existe, oricât am încercat să îl alung...l-am rănit...el.. A RĂMAS...! A rămas şi mi-a arătat că atunci când iubeşti dăruieşti nu doar aştepţi! A rămas şi mi-a arătata că atunci când iubeşti sprijini nu doar te sprijini! A rămas şi mi-a arătat că atunci când iubeşti persoana iubită, sentimentele ei, necesităţile ei devin prioritate nu doar tu eşti o prioritate! A rămas şi a încercat să mă ajute să şi salvez aceea căsnicie...pentru că iubirea când iubeşte se sacrifică pentru fericirea celuilalt...nu doar sacrifică persoana iubită în numele iubirii! A rămas şi mi-a dat puterea de a realiza că viaţa chiar există..., că viaţa merită trăită cum spunea Semiramis pentru cei care merită şi ne merită..., mi-a dat puterea să spun "am plecat" şi... iată-mă! O femeie fericită, împlinită, o femeie care ştie că iubeşte şi ŞTIE că e iubită cum nu afost niciodată..., o femeie care nu are absolut nici o îndoială că totul va fi bine atunci când ceva şchioapătă..., o femeie care are cu cine discuta, cu cine se consulta... o femeie care atunci când a simţit să fie mamă a fost luată în braţe, sărutată, iubită..., o femeie căruia i s-a dat şi i s-a lăsat dreptul de a fi mamă...! Sunt o femeie care atunci când vrea ceva...se poate pentru că amândoi vrem ceva şi trebuie să ştim să ne oferim!
Cu alte cuvinte...relaţia într-un fel sau altul trebuie să existe în armonie de la început...în timp ea doar se consolidează, dar de existat...există de la început!
Eu nu spun nimănui să părăsească atunci când este nefericit...NU! Să lupte, să încerce, să dea şanse, dar..., dacă toate acestea se întâmplă fără rezultate, dacă toate acestea se termină prin a rămâne la fel de nefericit cum erai la început...fiecare trebuie să se gândească serios la faptul că viaţa este doar una..., la faptul că fiecare avem dreptul la o şansă...nu doar la a da şanse..., fiecare trebuie să se gândească să înveţe să îşi trăiască viaţa lui nu doar a celui de lângă..., iar când toate acestea se întâmplă...fiecare dintre noi va ştii sigur unde îi este cu adevărat locul!!!
cu prietenie,
pentru toate femeile şi bărbaţii care iubesc prea mult şi...pentru tine LoveGirl!
Subiect: femei care iubesc prea mult (Citit de 6224 ori)