Nu-mi mai aduc aminte ziua cand am simtit pentru intaia oara ca nu este iremediabil pierdut totul. Ma trezise zambetul fiicei mele sau semnul unei tristeti descoperite tocmai acolo unde n-as fi vrut sa existe? Un simt al raspunderii? Epuizasem in sfarsit disperarea? poate ca ma lasasem pur si simplu prinsa in jocul vietii. Adevarul are atatea fatete, incat mi-e cu neputinta sa precizez cum mi-am reluat contactul cu pamantul de sub mine. Intr-o zi m-am dat seama ca incetasem de a mai fi doar o fatada. Existam , respiram. Vroiam sa ies din pasivitate, sa actionez asupra evenimentelor, sa le influentez. Incet, incet, reluam cunostinta de mine si vedeam ce a mai ramas din mine. Ma realcatuiam. De atunci am inceput sa nu ma mai las stapanita de singuratate, dar m-am lasat domesticita de ea.Mi-a devenit familiara, ne cunoastem bine acum, stiu s-o privesc in ochi pentru ca am invatat sa scriu despre singuratate. Vorbesc despre ea cu acei prieteni ai mei pentru care singuratatea a insemnat o lege fireasca vietii. Pentru mine, nimic in lume nu este mai frumos decat unirea dintre un barbat si o femeie: cuplul! Cand aud spunandu-se ca a iubi inseamna a-ti pierde libertatea si integritatea, ma intreb daca vorbim despre acelasi sentiment. Imi aduc aminte de o seara, cand privind pozele postate de cineva pe acest site, privirea mi-a cazut pe o sculptura: o femeie si un copil , tasnind ca un strigat de bucurie intre cer si pamant. Am ramas cu ochii in gol fara sa-mi mai pot lua privirea de pe acea poza. Imaginile din trecut au navalit iarasi. Mi s-a derulat in fata ochilor un film nesfarsit, am auzit un cantec de izbanda si apoi totul prabusindu-se . Mi s-a parut atunci ca am iesit dintr-un pamant clisos care ma inghitea incetul cu incetul. Pusesem iarasi degetul in angrenaj, intelesesem ca imi era din nou ingaduit sa contemplu frumusetea.Totul ma doare, dar mai mult decat orice, privirile pe care le schimba cei costituiti in cuplu, complicitatile lor secrete in mijlocul multimii; o singura privire, doua pasari care se regasesc si-si iau zborul deasupra larmei tuturor celorlalte glasuri: nimic nu mai exista pentru ei, intalnirea lor a repus viata pe fagasul ei, viata pare justitia insasi si nu mai are nici o importanta ce auzi, ce se spune, pasarile sunt acolo, stau de paza pentru noi, de indata ce vom ramane singuri pe strada le vom regasi. Pentru mine perechea aceea de pasari a murit. Gandindu-ma bine, ma mira ca sunt atat de rare zborurile unui cuplu.
Subiect: acea zi (Citit de 3669 ori)
