Regatul umbrelor - I -

[Lady Allia]

m-am născut într-un regat al umbrelor
nici măcar steaua mea nu mi-a luminat primul ţipăt
admir lumea din spatele viselor solare
şi sunt invizibilă
pe mine mă dor genunchii sufletului pentru oameni,
iar eu doar mă ating de ei asemeni unui fior
îşi pun şalul pe umeri frumos - a trecut atingerea...
nici măcar frunzele nu foşnesc în urma amintirii
vântul doar îmi şterge paşii
asigurându-mă că nu mai exist - nici măcar urmă
în universul meu galaxiile mor înainte
să se nască
nici o stea nu străluceşte cuminte la locul ei - cad
mă ridic uneori imposibil cu sufletul
pe vârful picioarelor
să le redesenez cu irisul degetului în lacrimi
oamenii intră şi ies din viaţa mea
ca şi când eu nu aş fi acolo
în urma lor închid uşi pe care nu le văd
nu cred în ele - au intrat fără să bată,
ies fără să îi auzi - tiptil
să nu tulbure liniştea cu tăcerea lor pumnal
uneori îi găsesc în mine sărbătorind cu viaţa mea,
ciocnind şampanie, mâncând tort, aprinzând lumânări
numărându-mi anii
pe care eu nu am avut dreptul să mi-i trăiesc
mă întreb uneori dacă sunt ai mei
simt doar că ei au trăit în mine nu şi eu în ei
fiesta a luat sfârşit - se aşterne parastasul
durerii
aştept în afara mea să văd cine rămâne gol cu mine
- nimeni
toţi au ieşit încet, pe rând suflând în lumânări
să nu rămână nimic
nici măcar bucuria privegherii
am rămas singură...singură...în regatul meu de întuneric
să-mi veghez sufletul
la lumânarea anilor şi să reinventez soarele de mâine

[Eve]

zambesc. regatul asta mi-a amintit de... un alt regat
iti amintesti:
"Te iei drept o realitate, băiete? Fie, aici în lumea ta chiar eşti. Dar dacă treci prin neant, atunci nu mai eşti. Ai devenit de nerecunoscut. Eşti într-o altă lume. Acolo nu mai semănaţi cu voi înşivă. Aduceţi în lumea oamenilor iluzia Şi amăgirea. Ia ghiceşte, băiete, ce se-ntîmplă cu toţi locuitorii Oraşului Strigoilor care au sărit în neant?
― Nu ştiu, bîigui Atreiu.
― Se transformă în idei fixe în minţile oamenilor, în teamă, acolo unde în realitate nu există nimic de care să te temi, în lăcomia de a avea lucruri care îi îmbolnăvesc, în disperare acolo unde nu există nici un motiv de disperare.
― Ajungem cu toţii aşa? întrebă Atreiu îngrozit.
― Nu, spuse Gmork, exista multe feluri de idei fixe şi de amăgiri, depinde de cum sînteti aici, frumoşi sau urîţi, proşti sau înţelepţi, urmînd să deveniţi acolo minciuni frumoase sau urîte, prosteşti sau înţelepte.
― Dar eu, dori să ştie Atreiu, ce voi deveni eu?
Gmork rînji.
― Nu-ţi spun, băiete. Ai să vezi tu acolo. Sau, mai bine zis, n-ai să vezi, fiindcă nici n-ai să mai fii."

[Lady Allia]

 Atreiu..., zâmbesc şi eu! De câte ori mi-a cutremurat gândurile şi universul copilăriei...! Uneori aveam impresia că el şi povestea lui fără sfârşit locuieşte aproape ilegal în sufletul meu..., dar apoi...
 Ştii...poate îmi amintesc, poate văd sau poate într-adevăr nu o să mai fiu... rămân doar eu un punct de reper pentru mine...copilul meu cerul de care mereu o să mă agaţ...şi iubirea mea steaua care ştiu că oriunde este sau va fi...mă va aduce mereu lângă mine... şi..., oarecum asta este povestea mea fără sfârşit...

 Mulţumesc...