Târziu

[Lorelei]

E târziu, mamă,
fructele în copacii toamnei dau în pârg
şi eu încă mă scutur în înflorire târzie...
Am obosit, mamă, de-atâta risipire
sub umbra toamnei care aruncă în mine
cu păsări în unghi drept.

Apun stele sub streşini, mamă,
se sting în lumina dimineţii
iar eu plâng încă după luna răsfrântă în bălţi.

Au tăcut ninsorile în mine, mamă,
s-au topit înainte de vreme...
şi eu încă visez cai verzi înaripaţi
pe pereţii inimii mele.
A crescut iarba înaltă de-un metru
şi eu caut cărările albastre mereu
printre poveştile copilăriei.

Dă-mi tu, mamă, un suflet mai nou,
dă-mi rătăcirea visului pierdut
şi forma uitată a nopţilor de vară în fâneţe...
şi dacă nu vei fi obosit şi tu, mamă, de-atâta rod în toamnă,
mai naşte-mă o dată,
într-un anotimp mai devreme.