Auto-reflexivitatea, întoarsă neîncetat în afara ei însăşi, şi ficţiunea care se anulează pe sine în vidul în care ea îşi denunţă propriile forme se întretaie pentru a forma un discurs care apare fără concluzii şi fără imagini. Fără adevăr şi fără teatru. Fără dovezi, fără mască, fără afirmaţie, liber de orice centru şi care constituie propriul său spaţiu asemeni exteriorului către care şi în afara căruia se naşte.
Adăpostind în cuvintele sale exteriorul căruia i se adresează, această rostire va avea deschiderea unui comentariu: repetare a ceea ce, în afară, n-a încetat să murmure. Ţipetele interioare abia se şoptesc, gândurile nu-şi pot începe existenţa decât în iadul dintre patru scânduri. Gânduri ce n-au primit niciodată limbaj,
Reîntoarcerea în golul deznodământului şi originii – “M-aş stinge tânăr să renasc bătrân” defineşte locul comun al elementelor constitutive- văzduh-aer, lut-pământ.
La urma urmei, nimic nu se schimbă, nici măcar prin rugăciunile pagane: a coborât o dată pentru totdeauna în mormânt (“...stau pe gânduri, /Chircit în iadul dintre patru scânduri...”) şi fiecare dintre formele sale nu va fi altceva decât o metamorfoză a acestei morţi ce nu se mai sfârşeşte. Sub o mască împrumutată– camp verzui ...încăpăţânându-se să trăiască – zbor înţepenit subit.
Dar El este, totodată, şi zeul care acceptă să moară printre oameni, dar care, nereuşind să moară, (“Nu pot muri, căci încă nu-s născut,”) lasă vacantă promisiunea morţii, eliberând o tăcere care sfâşie strigătul cel mai profund.
Merge să caute prezenţa îngropată, încearcă s-o aducă, imagine, până la lumina zilei, dar nu-i păstrează decât neantul, în care poemul poate să apară. O contemplare a privirii deschisă a morţii, “cea mai teribilă privire care poate fi aruncată unei fiinţe umane”. Şi tocmai această privire, sau mai curând privirea autorului asupra acestei priviri este cea care emană o extraordinară putere de atracţie, care aduce resemnarea; astfel încât interpretul e obligat, atunci când parcurge semnele profunzimii pentru a le denunţa, să coboare pe linia verticală şi să arate că această profunzime a interiorităţii este, în realitate, altceva decât ceea ce spune că e.
Această linie descendentă nu poate fi, de fapt, trasată atunci când interpretezi, decât pentru a restitui exterioritatea care a fost acoperită şi îngropată. Şi aceasta pentru că, dacă interpretul trebuie să meargă el însuşi până la final, asemeni unui scormonitor, mişcarea interpretării este, dimpotrivă, aceea a unei înălţări, care să lase întotdeauna să se etaleze în urma ei, într-un mod din ce în ce mai vizibil, profunzimea.
...Mă întreb dacă această spaţialitate, acest joc al lui autorului cu profunzimea, nu pot fi comparate cu jocul, aparent diferit, al unui Labirint abil centrat... de-a lungul asimetricului, întortocheatului, neregulatului şi abruptului.
Sau cel puţin către capătul încercării sale, spre victoria ce-i promite întoarcerea...
Dar nu, el se îndreaptă cu voioşie spre monstrul fără identitate, spre disparatul fără specie, care juxtapune în sine timpul gol, repetitiv, al judecătorului infernal şi violenţa gândului morţii. Se îndreaptă către acesta nu pentru a şterge de pe faţa pământului forma insuportabilă, ci pentru a se pierde împreună cu ea în extrema ei distorsiune. Şi tocmai aici, poate, pândeşte zeul: zeu mascat, zeu deghizat, infinit repetat.
......
Faimosul fir a fost rupt, el, care era considerat atât de solid; Ariadna a fost părăsită mai devreme decât se credea: şi întreaga istorie e de rescris.
Subiect: AUTOPORTRET ROBOT (Citit de 3052 ori)