e importanta sinceritatea, caci pe baza ei se cladeste increderea, care este de-a dreptul indispensabila unei adevarate relatii.
insa de aici pana la a ne cunoaste "chiar si in adancul sufletelor", e cale lunga. oamenii ajung sa se cunoasca prin diverse mijloace: atentie si spirit de observatie, explorare activa (fizica sau psihica), destainuiri samd...insa chiar si asa nu se poate atinge acea cunoastere deplina despre care vorbesti.
in fond la ce-ti trebuie sa-ti cunosti perechea in cel mai mic amanunt? gandeste-te ca n-ar mai exista acele sublime elemente de surpriza, datorita carora, cu fiecare zi ce trece, mai descoperi cate ceva la persoana iubita, ajungand deci s-o iubesti si mai mult.
o cunoastere totala intre membrii unui cuplu, zic eu, ar rapi mult din intensitatea iubirii. mi se pare corect sa-l accepti pe cel de langa tine ca ceea ce reprezinta de fapt - o enigma. dragostea in sine este un mister...tocmai acest lucru face din ea o imensa, nesfarsita minunatie!
hmm...pe de alta parte, abordate din perspectiva sentimentelor, lucrurile stau usor diferit. intre indragostiti trebuie sa existe un fel de intelegere tacita, un "contract spiritual", prin care fiecare dintre ei sa fie convins, "asigurat" de sentimentele celuilalt. aceasta intelegere este mai presus de cuvinte si se bazeaza pe sinceritatea gesturilor si izvoraste dintr-o cunoastere reciproca a sentimentelor.