dupa 20 de ani

[ariel]

Va citesc de ceva vreme....cu toate ca nu asta conteaza acum cel mai mult. De ce scriu aici, acum, nici eu nu stiu. Poate ca am nevoie sa-mi zica cineva ca mai bine m-as trezi la realitate, o realitate altfel decit cea pe care as dori-o....

M-am casatorit acum 16 ani. Cu cel pe care-l iubeam, cu cel cu care am facut dragoste pentru prima data, cu EL. Apoi....l-am intilnit pe celalalt. Care celalalt imi era prieten de spirit; omul cu care citeam si discutam zile-nsir despre toate celea, omul care stiam eu ca ma intelege din toate punctele de vedere. Celalalt era casatorit si el, si cu un copil. Am discutat problema divorturilor, a mutarii impreuna, un milion de detalii. Dar n-am facut-o. Eu n-am facut-o. I-am povestit sotului meu despre toate astea, si mi-am vazut de casnicie. A aparut copilul, ne-am mutat pe un alt continent...
Am carat cu mine cartile citite impreuna cu celalalt. Si-n suflet, toate amintirile.

Dupa 15 ani, acum vreo luna, am primit un email. De la celalalt. M-am asteptat sa ma judece, sa arunce cu pietre....In fond, despartirea noastra a fost brusca si tacuta. N-am discutat. Doar am decis...eu. Doar eu. Tot timpul m-am simtit vinovata fata de el. Stiam ca ma iubea. Stiam.....

Acum, in istoria recenta, sintem doi oameni pe doua continente. Si cu toate astea, am reinceput totul ca si cum s-ar fi terminat ieri. Ma gasesc indragostita. Ma gasesc frematind de dorul lui. Ma regasesc gata sa-i arat lui toate cotloanele inimii mele. E intre noi un ritm firesc, o normalitate ireala....
Ma gindesc ades ca el e sufletul meu pereche. Ne desparte distanta, timpul, vremurile...si cu toate astea mi-l doresc. Am ajuns sa ma intreb nu cum ar fi fost viata mea alaturi de el, ci cum ar putea fi de-acum incolo.
Am descoperit surprinsa ca sint iubita, ca n-am fost niciodata judecata sau urita. Imi amintesc zimbetul lui. Si mersul lui. Vorbim la telefon. Ne scriem zilnic. Cind recitesc replicile noastre ma topesc. Mi se pare ireal.......

Imi respect sotul. Si - rusinos- imi e si mila de el.
Dar...ma gindesc si la viata mea. Viata sufletului meu......
Imi iubesc copilul mai presus de orice. Pentru el as face orice.


Cu celalalt...nu discutam problema divortului meu. Acum discutam pur si simplu. Doar eu, in gindurile mele, imi imaginez. Imi doresc. Si ma intreb.....cum e posibil? Am crezut despre mine ca sint femeie asezata. Am trait cu sentimentul vinovatiei 15 ani. Vinovata fata de sot, vinovata fata de iubit.....Acum ma simt vinovata. Iar. Fata de mine, fata de sot....

Nu stiu de ce va scriu. Poate pentru ca sint indragostita si-mi vine sa spun tuturor asta? Poate pentru ca ma simt vinovata si sentimentul il gasesc apasator? Nu stiu...dar ce importanta mai are?

[Lorelei]

Scrisul e o forma autentica de iesire din sine si privire din afara uneori. E bine sa scrii, cred eu. Noua sau doar tie. Nici nu are prea mare importanta. In viata exista, cred, drumuri nebanuite. Si frumusete incredibila. Trebuie insa sa avem curajul si intelepciunea sa alegem drumul. Si sa ne asumam caderile si urcusurile deopotriva. Fericirea cere curaj. Si nefericirea cere curaj. E greu sa pui in balanta si sa alegi.

Aici vom incerca macar sa nu judecam, ci doar, atat cat suntem in stare, sa intelegem.
Sfaturile din afara sunt intotdeauna in necunostinta de cauza. Si nu ma refer aici la faptul ca nu vom sti niciodata toate amanuntele povestii tale, ci la faptul ca, si de-am sti fiecare detaliu, numai tu vei sti ce simti, ce ai simtit, cum se imparte sufletul tau intre cei trei oameni extrem de importanti din viata ta. Asa incat eu, cel putin, nu-ti voi da sfaturi. Voi incerca insa sa ascult. Si, atat cat pot, sa analizez, poate, uneori.

Bun venit, ariel.

[ariel]

Multumesc....Lorelei....

Am gresit incercind sa ma fac acceptata. Atita lucru stiu macar. Mi-a fost cumplit de teama, atunci, ca si acum, ca nimeni nu ma va accepta asa cum sint. Riscul de-a deveni o femeie divortata intr-un orasel de provincie, acum 15 ani era mare. Si, cum bine spuneai, e nevoie de curaj. Si pentru fericire. Si pentru nefericire.
Oooff.....

Sufletele pereche se intilnesc undeva, cindva, in viata de apoi?

Mi-e teama c-am sa ranesc. Si ma urasc caci stiu ca ma voi rani pe mine, in speranta de-ai face pe ceilalti fericiti.
Acum 15 ani, cind am ales...am ales bazata pe cantitatea de lacrimi ce-ar putea fi plinsa: 1 lacrima a sotului meu,  1 lacrima a sotiei lui, 1 lacrima a copilului.....
Lacrimile mele, lacrimile lui...astea n-au mai contat.....
Cum poti face inventar lacrimilor? Da' iubirilor?

[viulian]

Ma gandesc la singura problema care ar putea fi cu adevarat (dupa eventualul divort, regasit cu EL, etc) si anume faptul ca undeva in sufletul lui, indiferent de ce spune, are totusi un resentiment fata de tine.

Eu il am (si poate gresesc generalizand) dar nu cred ca un barbat poata sa se mai simta la fel de barbat langa femeia care prima data i-a zis NU. Cel putin io nu pot 
Cu toate ca doresc, cu toate ca mi-ar placea sa fiu reales, cu toate astea... cred ca as fi mult mai pretentios, mai putin tolerant, nu stiu.

Sfatul meu e sa incerci o revedere (sau mai multe) inainte de a te decide. Poate doar te-ai plictisit - nu stiu...

[ariel]

Revederile ne sint aproape imposibile. Cel putin asa par a fi acum. Deocamdata ma resemnez (mioritic) cu ideea ca ce-o vrea Dumnezeu, aia o sa se intimple. Eu, doar eu, ma gindesc la cum ar arata o eventuala viata impreuna cu el. Poate ca el nici nu-si doreste asta; si nici n-am de gind sa-l intreb. E prea devreme. Sau poate prea tirziu.

Scriind aici e ca si cum mi-as analiza sufletul din alte puncte de vedere. Citindu-va pe voi, ajuta. Am nevoie, cred, de sinceritate nuda. Sinceritatea celor echidistanti.

[Rebecka]

Eu una, sunt de acord cu Iulian.
Chiar daca momentan revederile va sunt aproape imposibile, cel mai bine ar fi sa faceti imposibilul, si asa, in momentul revederii, poate vine si solutia salvatoare...pff...e greu, cu adevarat!
Merg pe revedere

Succes!

[inda]

Oare ti-l mai amintesti pe el cel adevarat? oare tu mai poti sa fii cea pe care el a iubit-o?
Amintirile, ca si iubirile interzise au strania insusire de a se modifica in timp. Nu ne mai amintim in totalitate cum a fost cu adevarat, memoria ne joaca feste si amintirile se modifica fara voia noastra si fara sa le putem stapani.
Incerc sa imi imaginez 15 ani in care ai fost impovarata de vina, mai mult sau mai putin iluzorie, doar tu stii cat de pregnant ai simtit-o si  cat de mult ai facut-o sa devina reala. Incearca sa-ti imaginezi toti anii care urmeaza sa te simti impovarata de alta vina, aceea de a te simti egoista, ca pentru propria fericire ti-ai parasit sotul si copilul.
Nu spun ca ai fi egoista facand asta, doar ca uneori fara voia ta te va cuprinde sentimentul acesta. Nu putem sterge trecutul oricat de mult am vrea. El ramane acolo si il purtam prin viata cu noi ca pe un bagaj... pana la urma el ne confera identitatea. Suntem tot ce am trait, tot ce am simtit!

[ariel]

inda....am cetit rindurile tale de zeci de ori, si de fiecare data am cazut pe ginduri.
Iti multumesc.

[Miss M.]

Este intr-adevar greu sa traiesti cu sufletul macinat de intrebarea " ce ar fi fost daca ? ... "  insa e si mai greu sa intorci lumea cu susu-n jos dupa atatia ani si sa cauti raspunsuri la intrebari pe care n-ai avut curaj sa ti le pui la timpul potrivit .  Ar trebui sa iei aminte la vorbele Indei , este multa intelepciune in ele ... cred ca , de fapt , sunt ceva goluri in viata ta pe care incerci , inconstient , sa le umpli cu "ceva" din trecut care a avut un farmec la momentul acela dar care a ramas neterminat insa timpul , in goana lui nebuna , asterne praf pe amintiri , pe sentimentele care odata te-au ridicat la cer ... lucrurile nu mai pot fi la fel , nici iubirea lui pentru tine si nici a ta pentru el ... parerea mea , e doar nostalgie a ceva ce n-ai apucat sa traiesti pana la capat , nu i-ai simtit gustul pe deplin . Ai avut dreptul sa alegi si ... ai ales , ti-ai cladit o viata alaturi de un om , i-ai daruit un copil , sunteti o familie ... merita la arunci totul pe geam ? Ma indoiesc . Sa zicem ca veti fi impreuna , odata descoperit misterul , odata ce vei trai real cu el aura de inger al iubirii pe care i-ai pus-o de-a lungul timpului din imposibilitatea de a-l avea langa tine va disparea si cand te vei trezi din vis golul lasat de ceea ai pierdut ca sa fii cu el va inghiti orice altceva , inima e un lucru ciudat .... se intoarce impotriva ta cand te astepti mai putin .

Raspunsurile sunt in tine . Sper sa-ti fie bine in cele din urma .

[inda]

. Ai avut dreptul sa alegi si ... ai ales , ti-ai cladit o viata alaturi de un om , i-ai daruit un copil , sunteti o familie ... merita la arunci totul pe geam ? Ma indoiesc .

Cred ca problema care se pune nu e aceea de a arunca ceva pe geam. Intrebarea care se pune este daca inlocuiesti o durere cu alta, un gol cu altul, o amintire traita cu un vis netrait... Niciodata nu putem avea totul, e doar o chestiune de alegere.
Pana la urma ajungem la intrebarea din 'funia' iar raspunsul pentru fiecare e altul, eu nu dau sfaturi, eu ma intreb, atat!

[Miss M.]

Din punctul meu de vedere da , este vorba de a arunca "ceva" pe geam ... de aici si golul care nu te lasa sa traisti impacat chiar si langa iubirea mult-visata , durerea de a nu-l avea langa tine e inlocuita de durerea de fi dat cu piciorul acelui  "ceva" pe care l-ai cladit de-a lungul timpului , ranesti un om (sotul) , derutezi un copil , distrugi un camin si o familie ca sa-ti implinesti nostalgiile ... e greu sa mai poti fii fericit cu povara asta pe suflet . Si ajungem cum ziceai si tu la o vina de alta natura , dupa mine , mult mai apasatoare . Am spus amandoua cam acelasi lucru insa cu alte cuvinte .