De fiecare data cand viata, soarta, destinul sau Dumnezeu ne lovesc in vre-un fel sau altul, simtim lovitura foarte puternic, lovitura de multe ori ne doboara, ne chinuie, ne tavaleste prin noroaiele deznadejdii si prin bezna lipsei de speranta.
Palmi primim, unii mai multe, altii mai putine. Destinul este un joc arbitrar, la urma urmei, iar deciziile lui Dumnezeu sunt de neinteles pentru cei mai multi dintre noi.
In ultimele saptamani, palmile au fost grele, grele si aspre. Am cunoscut viata dura dintr-un oras strain, am cunoscut cum este sa iti fie foame si sa nu ai ce manca pentru ca sa pui un ban deoparte, cum este sa dormi in frig... am cunoscut cum este sa plangi pana ce izvoarele lacrimilor seaca, cum este sa te simti parasit, alungat din viata, ranit si totusi sa continui agatandu-te de sperante...
La urma urmei, speranta este cea care ne da putere. Speranta ca poate, odata, lucrurile se vor intoarce in favoarea noastra. Ca la un momentdat, nu vor mai curge lacrimi pe obraz, ca nu vom mai suferi. Cateodata roata se rasuceste in directia dorita de noi, cateodata nu. Poate ca Dumnezeu este drept, dar caile sale sunt nespus , nespus de incurcate, si adeseori intr-o nedreptate, intr-o incalceala de neinteles.
Inchei aceste randuri, m-am cam lungit astazi cu filozofiile
