Cine-i seful?

[inda]

Citeam la topicul cu pestele intrebarea 'cine-i seful'. N-am gasit un raspuns, care sa ma convinga pe deplin, dar m-a facut sa ma intreb: intr-un cuplu cine este seful? Pentru ca stim, proportia in care iubim sau suntem iubiti, oferim sau primim, nu este niciodata aceeasi.

Atunci cine este seful? Cel care iubeste mai mult sau cel care se lasa iubit? Cel care daruieste sau cel care primeste? Cel care face relatia sa mearga mai departe sau cel care poate sa-i puna capat?

Nu ne place sa recunoastem ca exista un 'sef'.... si totusi...

[Semiramis]

cred că şeful este cel care este mai mult iubit, cel căruia i se dăruieşte mai mult. de ce? pentru că are mintea mai limpede...dar, şi când "subordonatul" se răscoală nu-i de bine!

[Lorelei]

Din pacate orice relatie de cuplu este, vrem nu vrem, o relatie de putere. Iar puterea o are cel care iubeste mai putin. El scrie regulile. El e "seful". Celalalt le accepta doar pentru ca nu le poate impune pe-ale lui. Cel care iubeste mai putin stie (e constient de) faptul ca nu risca mai nimic daca nu accepta regulile celuilalt, caci celalalt i le va accepta pe-ale lui in final, caci il iubeste mai mult. Deci fara sa vrea (uneori o si vrea, ba devine un mic despot chiar) devine sef.

De partea cealalta, a non-sefului, probabil ca exista mai multa frumusete, mai multa nebunie, el iubeste ca nebunul, se daruieste, viseaza... Dar in relatia de putere nu va fi niciodata sef. Are si asta avantajele si dezavantajele ei.

Visez la o relatie atat de echilibrata incat sa nu mai existe sefi. Dar probabil ca nu e decat o utopie. Trebuie sa invatam sa fim sefi sau nonsefi frumos si cu masura. Atata tot.

[sanchi]

Raspunsul, draga inda, nu poate viza idealul. Fiecare cuplu isi stabileste mai mult sau mai putin tacit un "sef" si e si normal ca unul sa aiba o mai mare influenta asupra celuilalt; desi balanta inclina cand intr-o parte cand in cealalta, in functie de situatie. Diferenta, chiar nesemnificativa si uneori neimportanta, exista. Interesant e ca mai ales femeile aduc in discutie acest aspect al vietii in doi. Barbatii prefera traditia din mosi stramosi si n-ar deschide cu entuziasm un asemenea subiect: e bine asa cum e!

Eu va propun un test simplu, pentru zilele noaste: care dintre cei doi are mai mult telecomanda televizorului?

[Minerva]

La inceputul relatiei ii dau dreptate domnitei Lorelei, intr-un fel anume cel care iubeste mai putin detine sefia... dar asta se poate sau nu mentine in timp.
Reciteam un mesaj care a circulat un timp pe net. Spicuiesc din el pentru ca desi la nivel de ideal el da detalii despre ce inseamna sa fii sef fara sa pari a conduce

-Femeile imature vor să-l controleze pe bărbatul din viata lor.
-Femeile mature stiu că, dacă bărbatul este cu adevărat al lor, controlatul este absolut inutil

-Femeile imature îl "verifică" pe bărbatul care nu le-a sunat.
-Femeile mature sunt prea ocupate ca să observe că el nu a sunat.

-Femeile imature încearcă sa monopolizeze tot timpul bărbatului lor.
-Femeia matură realizează că îi poate oferi linistită spatiul de care are nevoie un bărbat - asta va face timpul petrecut apoi în cuplu chiar mai plăcut si special.

-Femeile imature vor să fie răsfătate si îi spun asta în mod răspicat bărbatului lor.
-Femeile mature îi "arată" bărbatului ce înseamnă răsfătul si îl fac să se simtă suficient de confortabil ca să poată răspunde cu reciprocitate, fără teama că-si va pierde "bărbătia".

Nu stiu daca spune prea mult dar cred ca a conduce intr-un cuplu e doar chestie de nuanta, de maturitate din partea femeii si a barbatului. Poti conduce lasandu-te condus daca ai convingerea ca ceea ce lasi de la tine este in beneficiul tau.

Cat priveste telecomanda... la noi e stapan mai mult patrupedul. Desi ne uitam cu placere la un film in rest TV-ul nu e un obiect ravnit in casa. Uneori telecomenzii ii mai lipseste cate un butonas si atunci stim noi ceva (si nu contesc ca animalutul ala dulce nu e chiar stapan... cand pune mutra "a miloaga" sarim fuguta la apel)

[Daniela N.]

Dupa ce am citit ultimul mesaj cu finalul patruped si dupa ce am zambit indelung (multumesc, Minerva, ca ne-ai impartasit aceste detalii gustoase), mi-a dat prin cap urmatoarea chestie:
de ce relatia barbat-femeie este una de putere in timp ce relatia om - catel este de cele mai multe ori una armonioasa si echilibrata?


Adica, cu alte cuvinte, cu ce este mai bun un cutu (a se citi cu tz ) decat un barbat, respectiv o femeie, de reuseste sa trezeasca in oamenii pe langa care traieste cele mai sincere si mai autentice sentimente de iubire?
N-o sa te superi niciodata pe cainele tau ca nu a venit la timp la cina. Cainele, la randul lui nu o sa-ti scoata ochii toata saptamana ca ai intarziat l anu stiu ce intalnire. Nu o sa incerci sa-ti faci cainele sa se simta prost ca "a latrat" un pic mai tare decat trebuia la vecinul, iar el nu o sa insiste pana la epuizare sa te joci cu el cand ajungi seara acasa suparat si obosit dupa o zi infernala de munca si nu o sa se bosumfle...ba din contra, dupa ce iti face intampinarea (cu dat din coada, cu ham-ham, cu topait de jur-imprejur si tot tacamul) o sa se duca sa se joace de unul singur, intelegand ca ai nevoie de spatiul tau.
Oare un om de ce nu poate sa faca asta?

E atat de inimaginabil, de utopic ca se pot intalni doi oameni cu atata respect unul pentru celalat dar mai ales pentru ei insisi incat sa-si poata asuma responsabilitatea pentru jumatatea lor de relatie?

Relatiile de tip dealer - persoana dependenta cred ca au mare raspandire, din pacate. Unul da, celalalt primeste. Poate de asta s-a ajuns la un moment dat pana la a se discuta de dragoste ca dependenta. Ori dragostea daca e ce se vrea a fi, e menita sa elibere nu sa subjuge.
Sincer? Cine spune ca e firesc ca intr-o relatie bazata pe iubire sa se puna problema existentei unui "sef", conducator, dealer, cum vreti sa-i spuneti, incurca relatia din iubire cu relatia de dragul relatiei.

[Lorelei]

Cred ca ai simplificat mult prea mult lucrurile aducandu-l pe cutu in ecuatie. Pentru ca de foarte multe ori un om isi ia un caine tocmai ca sa isi manifeste puterea de dominatie. Imi vin in minte mii de situatii, am vazut asta de nenumarate ori. Pana si dresajul - tot asta e. Nu ma refer la dominatia extrema, unde se ajunge la violenta fizica, ci la dominatia tipica, in care cainele este invatat foarte bine cine e stapanul. Aa, ca stapanul isi iubeste cainele? De multe ori si sclavii erau iubiti de stapani, dar asta nu-i facea mai putin sclavi.

Apoi, ca nu te superi ca nu a venit cainele la timp la masa sau ca nu ii scoti ochii ca nu stiu ce a facut? Evident ca nu o faci, caci devii ridicol fata de tine. Nu faptele in sine conteaza, ci intentia din spate. Caci jumatatea ta mai buna (ma refer la caine  ) habar n-are ca trebuie sa faca una si alta, deci nu are nici o intentie, ba mai mult, nu e constient de faptul ca purtarea lui te-ar putea supara in vreun fel, pe cand jumatatea ta mai proastra (ma refer la partener  ) stie foarte bine ce si cum. Te poti supara pe un sugar ca ii e sau nu-i e foame la un moment dat? El actioneaza instinctual, asemeni cainelui.

"E atat de inimaginabil, de utopic ca se pot intalni doi oameni cu atata respect unul pentru celalat dar mai ales pentru ei insisi incat sa-si poata asuma responsabilitatea pentru jumatatea lor de relatie?" Da, e inimaginabil si utopic, imaturitatea afectiva este un semn al vremurilor pe care le traim. E greu sa inveti sa respecti nevoia de spatiu si de libertate a celuilalt. E greu sa intelegi (nu rational, ci afectiv) ca celalalt nu e intotdeauna rezoneur (cum sa intelegi cand el si-a gasit sa aiba nevoie de spatiu tocmai cand tu mori mai tare sa te stranga in brate?  ).

Omul e o natura foarte egoista, insa de un histrionism fara cusur, mimand un altruism care nu e decat o masca sociala care il prezinta bun, frumos, altruist, generos... Foarte putini isi asuma propriul egoism. Majoritatea isi joaca atat de bine rolul ca ajung sa creada in el.

Aaaaaaa, ar fi tone de scris legat de egoism si altruism, dar ma opresc aici ca altfel imi iau campii. 

[Sonrisa]

Cred ca in cuplu ar trebui sa fim mai mult prieteni, parteneri, si nu sa facem pe sefii. Un partener poate sa aiba mai multe abilitati intr-un domeniu, celalat in altul. De aceea accept ca la un moment dat unul din parteneri sa fie "seful" unui proiect, apoi celalat in altul ... si tot asa. Intr-o relatie de cuplu ar trebui sa existe si foarte mult respect, si din acest considerent relatia sef-executant este total inacceptabila. "Executantul" se va plictisi intr-o buna zi si ... va pleca fara sa priveasca in urma.

[Daniela N.]

Cred ca ai simplificat mult prea mult lucrurile aducandu-l pe cutu in ecuatie. Pentru ca de foarte multe ori un om isi ia un caine tocmai ca sa isi manifeste puterea de dominatie.

Am simplificat, e adevarat. Simt de la o vreme nevoia de claritate in viata mea. M-am afundat de prea multe ori in ecuatii sofisticate si a devenit obositor. Analogia mea se vroia o tentativa de a atinge esenta lucrurilor, insa.
E vorba de iubire pana la urma, nu?
Unde este iubirea in relatia de putere dintre doi oameni?

Aa, ca stapanul isi iubeste cainele? De multe ori si sclavii erau iubiti de stapani, dar asta nu-i facea mai putin sclavi.

Important mi se pare nu ca stapanul isi iubeste cainele, ci ca stapanul isi iubeste cainele si cainele isi iubeste stapanul inapoi. Vezi tu, tu pui problema numai din pespectiva cainelui, respectiv a sclavului.
Sunt sclav. Stiu ca sunt sclav. Stapanul meu ma iubeste, se poarta omeneste cu mine, dar eu tot sclav raman!
Surprinzi negativitatea din modul asta de gandire?
Mi-as dori sa nu fie asa, dar am impresia ca in mai toate relatiile de cuplu e cineva care gandeste asa.

Conteaza foarte mult atitudinea cu care intri intr-o relatie. Atitudinea in cel mai larg sens. In tot ce facem, in tot ce zicem si chiar la un nivel mult mai subtil (puteti sa-i spuneti energetic sau spiritual), se va simti pentru ce fel de rol suntem setati inca din prima clipa in care interactionam cu o persoana. Daca sunt setata pentru rolul de sclav, atunci voi face o "pereche buna" cu cineva setat pentru rolul de stapan. Indiferent cat de inversunata sunt sa nu arat asta, in spatele protestelor si cerintelor mele mai mult sau mai putin intemeiate, se va manifesta constant nevoia de a fi dominata. Jucam roluri care, prin repetitie si prin intaririle exterioare, au ajuns sa se sedimenteze foarte adanc in noi, insa de cele mai multe ori ratiunea noastra se va lupta cu ele. Cand se intampla asta, e ca un semnal de alarma ca pe undeva s-a strecurat un dezechilibru in interiorul nostru. Omul este unitar, intre ratiunea si simtirea lui nu e firesc sa existe discrepante. Daca ratiunea se opune unei alte parti a fiintei, e pentru ca lupta pentru integritate.
Cand ne intrebam "De ce ma trezesc jucand rolul de sclav in relatiile cu ceilalti?" ne plasam aproape automat in pozitia de victima. "Eu il iubesc, fac totul pentru el, si el uite cum ma trateaza. Nu pot sa accept asa ceva!"..si totusi acceptam. Cu certuri, cu discutii, cu lacrimi si cu impacari temporare si pasionale...De ce acceptam, dom'ne? Pantru ca pozitia de sclav este a noastra , pentru ca ne-am asumat-o la un moment dat de-a lungul timpului, fara sa constientizam.

Apoi, ca nu te superi ca nu a venit cainele la timp la masa sau ca nu ii scoti ochii ca nu stiu ce a facut? Evident ca nu o faci, caci devii ridicol fata de tine.

In limbajul alambicat al iubitilor din zilele noastre "Nu sunt sclava ta!" insamna de fapt "Sunt sclava ta, poti sa faci ce vrei din mine". Cumplit daca ma intrebi pe mine! Nu cred ca un om poate deveni mai ridicol fata de el insusi decat intr-o situatie ca asta.

Nu faptele in sine conteaza, ci intentia din spate. Caci jumatatea ta mai buna (ma refer la caine  ) habar n-are ca trebuie sa faca una si alta, deci nu are nici o intentie, ba mai mult, nu e constient de faptul ca purtarea lui te-ar putea supara in vreun fel, pe cand jumatatea ta mai proastra (ma refer la partener  ) stie foarte bine ce si cum. Te poti supara pe un sugar ca ii e sau nu-i e foame la un moment dat? El actioneaza instinctual, asemeni cainelui.

Mi se pare o supozitie periculoasa ca partenerul meu stie ce si cum. Nimeni nu ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu insami. Ma respect indeajuns incat sa admit faptul ca sunt o fire foarte complexa si ca, in virtutea acetei complexitati, nu ma pot astepta ca cineva, oricat de apropiat mi-ar fi, sa stie in orice moment de ce am nevoie sau sa reprezinte solutia la toate problemele mele. Uneori am nevoie de timp pentru mine si imi place ca atunci cand il solicit sa nu fiu nevoita sa dau 100 de explicatii vis-a-vis de asta.
In legatura cu faptul ca un caine nu e constient ca te-ar putea supara sau nu...Asta inseamna ca partenerul este pe deplin constient de asta? Iarasi, imaginea asta mi se pare foarte foarte indepartata de ideea de relatie armonioasa. De ce stam impreuna? Ca sa ducem zi de zi, clipa de clipa o lupta acerba cu noi insine ca sa nu ne suparam unul pe altul? Daca ceea ce facem instictiv e de natura sa ne supere partenerul, atunci ce rost mai are? Inseamna ca reusita relatiei noastre tine de un permanent autocontrol si de o sufocanta inabusire a instictelor...ne mai miram apoi de ce dupa ani si ani ajungem sa ne despartim.
Unde mai este responsabilitatea?
Imaturitate afectiva spuneai...

Omul e o natura foarte egoista, insa de un histrionism fara cusur, mimand un altruism care nu e decat o masca sociala care il prezinta bun, frumos, altruist, generos... Foarte putini isi asuma propriul egoism. Majoritatea isi joaca atat de bine rolul ca ajung sa creada in el.

Ioi! Uite, chestia asta ma intristeaza, zau. Tu vezi in natura umana ceea ce e rau in om, si ceea ce e bun ca fiind de fapt masti, modalitati de a-si ascunde uratenia? Sunt de acord ca e bine ca fiecare om sa-si accepte egoismul, in sensul de a-si descoperi si accepta partea intunecata a fiintei, dar cred ca nu o poate face decat descoperind totodata ceea ce e magnific in el.
Pentru mine omul cu tot ce are in el reprezinta cel mai mare miracol.
Eu vad lucrurile exact invers fata de cum le-ai zugravit tu: Omul este in mod fundamental bun. Ceea ce il schimba, prin aplicarea de masti si interiorizarea comportamnetelor asa-zis dezirabile, este socialul. 
Aaaa, si imi doresc pacea universala 

Pupici