Marţianului, cu drag
Într-o dimineaţă
un pic albastră, un pic rece
– dar trece – zice el,
rebel,
la fel ca-n alte zile
mai bune, mai rele,
oricum ale mele
sosi un marţian
mic verde
cu ochi prietenoşi şi sclipiri de mărgean
în priviri şi-n antene
uneori şi în gene...
Ivit de niciunde
cu glasul ciudat
un pic răguşit, oricum minunat,
a-ntâlnit printre crini o prinţesă
o zână, cum să vă spun,
un fel de cadână
gheişă
cu privirea piezişă.
S-au iubit un răstimp
aşa... la margini nescrise de alt anotimp
între-o baghetă şi două antene
desenate cu cretă
din os de egretă.
El înălţa când o sprânceană, când un surâs
mai apoi o dădea în râs
fiind pus pe şagă
„mi-s marţian de soi, dragă!” – spunea
tolănit pe-un picior verde
ce urma şi-o pierde-n
ninsoarea promisă
scrisă-n proces verbal de predare
în zile cu soare.
Zâna-i spunea o poveste cu prinţi
plini de arginţi
pe cai albi din spumă de mare
el se uita uimit când la ea, când la Carul cel mare,
mai apoi la trenuri din gări cu firme albastre
ea-i povestea despre lună şi astre
despre păsări măiastre
şi despre o plută
din dopuri de gută
cu care marţianul era dus
din lumea lui în alte lumi la fel de ciudate
poate uşor colorate
în alte culori
oricum asortate
şi fără-ndoială marcate
de verdele mic
şi-antene vioaie din os de pitic.
Povestea v-am spus-o fără motiv
şi, chiar de vă pare totul fictiv,
uneori se întâmplă şi-aşa, e drept... rar...
întotdeauna însă se termină la fel
adusă uşor din penel
cu-n fel de armistiţiu planetar.
Subiect: Despre o zână şi un marţian (Citit de 2059 ori)