A fost odată

[guardiangel]

Am avut în căuşul palmelor
întreg universul
căci tu îmi dăruiseşi
inima ta

mă credeam mai presus de astre
mai presus de viaţă
dincolo de tot ce avea limite
existând

dragostea ta
mă făcea să ating cu mâna
cumpăna norilor
rostind a ploaie
lacrimi de cuvinte

ai dăltuit în mine
femeia ce încă nu se născuse
i-ai dat un chip
şi-o simţire

m-ai scos din blocul de piatră
în care dormeam
m-ai luat de mână
şi mi-ai dăruit o lume
lumea ta

păşeam prin ea
plină de uimire
cu ochii mari
şi sufletul plin
de tine

dar într-o zi
am privit în oglindă

în valurile ei
tu te zbăteai de moarte
iar eu... priveam...
de departe

am vrut să-ntind mâna
să te scot din ape
să te aduc aproape

dar nu eram decât
o stâncă spălată de ape
iar valurile îmi izbeau gleznele
cu-n vuiet sălbatec

bătându-şi parcă joc
de neputinţa mea

am avut în căuşul palmelor
întreg universul
căci tu îmi dăruiseşi
inima ta

dar acum... e târziu...
printre degete răsfirate
se preling fire de nisip
şoptind

„a fost odată...”