Să-mi dai ce-ai rupt din mine, iubire, înapoi!
Vreau primăvara blândă şi cântecul voios,
rănit, când mi-ai frânt aripi şi sufletu-mi cu ploi
îl croşetai, distrată, pe faţă şi pe dos.
Râdeam că eşti fantasmă, m-ai pedepsit cu frig,
ai presărat zăpadă sub gleznele sprinţare
dar am chemat furtuna, să nu auzi că strig
într-un galop bezmetic spre lumi fără hotare.
Dac-ai fi spus o şoaptă, doar un cuvânt, uşor
aş fi trecut de ziduri, mi-aş fi trimis cocorii
pe ţărmuri, în nisipuri s-aducă cer şi zbor,
te-aş fi născut, în febră, din strunele viorii.
Credeam că minţi... Azi umbra-mi plecată în exil
mai caută, în beznă, înalte aurore.
Dacă-o să-ţi bat la poartă nu o s-o fac umil.
Ea, umbra, ca şi mine, nu ştie să implore!