Revin. Cioran nu e un bun dascăl într-ale iubirii. A fost toată viaţa lui un întreţinut de statul francez şi de o femeie de serviciu (cu care n-a avut nici un fel de relaţie). N-a iubit pe nimeni, poate doar pe el însuşi, deşi ne îndoim, pentru că toată viaţa lui a mâncat la cantina săracilor (deşi nu era chiar sărac) şi-a locuit la o mansardă plină de şobolani. N-a avut prieteni, n-a fost văzut în compania femeilor. N-a muncit nicăieri nici măcar o singură zi, să câştige într-atâta încât să ofere unei femei nu o floare, ci un măr. În schimb a scris mult, a promovat scepticismul de cea mai joasă speţă – un scepticism grosier, parşiv, care, adesea, încă îi mai inspiră pe cei debusolaţi şi pe sinucigaşi. El însuşi a vrut să se sinucidă în câteva rânduri, pentru că nu dormea nopţile. Timp de 2 ani n-a închis ochii, nopţile. Or, la mintea lui zdruncinată de nesomn, opera lui – în primul rând cea de sorginte sceptică – nu reprezintă altceva decât creaţia unei fiinţe bolnave. (Vezi „Pe culmile disperării”, „Tratat de descompunere” şi altele). Îi scria mamei lui, la Răşinari: „Pentru ce m-ai făcut, mamă? Să mă fi dat la gard, să nu mai fi fost!”
Că a fost un stilist recunoscut, că a reformat limba franceză, că a fost şi un filosof valoros al culturii – e cu totul altceva. El şi Brâncuşi (alt solitar) au fost mândria Franţei, şi nu numai.