RISIPIREA

[George Ene]

Risipirea

Durerea e stăpână :
ea trage semnalul,
ea răspunde la întrebări,
ea separă cele două capete
ale nevăzutului fir
de sub rana adâncă.
Vasile ştie că va muri.
« Ei, şi ? » zice.
Si mai zice : « Femeia asta,
în Alb pur, ca albul zăpezii,
de la căpătâiul meu,
e mai frumoasă decât Maria,
nevastă-mea. Are mâinile
mai moi, şi conversează blând
cu durerea din pieptul meu.
Uite că se înţeleg de minune ! »
Dar durerea, stăpâna lui,
îl înalţă deasupra patului
şi Femeia în Alb îi zâmbeşte complice.
« Ce zâmbet îngeresc ! » – zise Vasile.
Şi mai zise : « Uite ce bine se înţeleg
aceste două fete. Mai bine decât Maria
şi fiica noastră, Iuliana… »
Dar durerea îl urcă, îl urcă.
Îi împinge capul cu grijă
prin acoperişul spitalului,
îl trage într-un tunel auriu,
urmat îndeaproape de Femeia în Alb.
« Foarte frumoasă femeie ! »
zice Vasile, şi trage cu ochiul,
şi urcă, uşor ca un fulg.
« Cum o fac ? » se întreabă.
…Durerea a rămas undeva, în urmă.
Numai Femeia în Alb e cu el.
Ii mângâie fruntea asudată
şi-l ţine de mâna dreaptă.
Ies amândoi din tunel.
Vasile pluteşte în albastru-auriu.
Femeia în Alb îl poartă pe braţe.
« Ce voluptate, ce beţie ! »
zice Vasile fericit nevoie mare.

În faţa lui apare din senin o barieră.
Femeia în Alb vorbeşte cu cineva.
« Poate vorbeşte cu bariera… »
îşi dă cu părerea Vasile –
numai ochi şi urechi.
O vede cum se dezbracă –
numai oase : un schelet –
şi ridică bariera aceea vie,
mătăsoasă.
Vasile se cutremură.
Le vede jos, sub el, departe,
pe Maria şi pe Iuliana.

Femeia din Oase
se face tot mai mică –
o fâşie de frig, care-l atinge.
Vasile simte că se risipeşte,
se risipeşte,
se risipeşte…