Mi se pare absolut normal ca bărbatul (băiatul de-acum copt) să se întrebe (retoric; în intimitatea lui – că altfel n-o face şi nici nu e indicat s-o facă): „O fi, oare, fata asta, care mi-e foarte dragă, capabilă să nu mă trişeze, să-mi fie credincioasă, să-mi facă unul sau doi copii, să se ocupe de educaţia lor?”
Cam acestea, câteva, sunt întrebările fundamentale, pe care şi le pune orice bărbat ajuns la vârsta răspunderii în faţa eventualei lui căsnicii.
Fata (serioasă, şi, de-acum, destul de coaptă), care vrea cu adevărat să se mărite, îşi pune, de asemenea, unele probleme, care-i dau insomnii, să fiţi siguri: „Oare, bărbatul acesta, cu care aş vrea să mă mărit, o fi serios, o fi-n stare să mă înţeleagă şi să mă menajeze, să ne menţinem căsnicia? Cum ar putea fi el, oare, ca tată al unei fetiţe, ori al băiatului nostru? Mă va ajuta, la o adică, în gospodărie, când îl voi ruga? O fi având vreun viciu, oare?”
Acestea ar fi întrebările pe care şi le pun cei doi, trecuţi cu ceva ani, de adolescenţă…
De ce spun asta? Pentru că la vârsta de 17-18 ani (pentru fete) şi 20-22 de ani, pentru băieţi, asemenea întrebări nu-şi au rostul, pentru că nu se pun. Ei se căsătoresc foarte repede, în virtutea inerţiei, fără să-şi facă probleme. Dimpotrivă, problemele lor (tot acestea, în fond) apar pe parcurs, dar ei se descurcă foarte bine cu ceea ce le-a dăruit Maica-Natură, şi trec cu uşurinţă peste ele.
Când, însă, sări peste acea perioadă (a avântului şi a naivităţii pure) şi ajungi în jurul vârstei de 30 de ani (plus, minus câţiva ani) te întrebi „Qui prodest?” /”Cui foloseşte? şi căsătoria asta? Mie? – îşi zice bărbatul. Păi, la ce bun să-mi pun gâtul sub tocător?”
La fel gândesc şi fetele de-acum trecute de prima tinereţe. Şi unul şi celălalt s-au învăţat cu libertatea, şi, mai ales, cu viaţa fără răspundere pentru familie, pentru soţ (soţie), pentru copii…
Ceea ce nu ştiu nici bărbatul, şi nici femeia, e că vine o vreme când cel mai aspru critic al vieţii proprii (ajunsă a fi o mare de singurătate) nu e nimeni altul decât ei înşişi.
Apostolul Pavel ne dă, în Prima lui Epistolă către Corinteni, în capitolul 7, versetul 38, următorul sfat: …”Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face”. (După cum se vede, acesta era opinia lui privitoare la căsătoria femeilor, dar a fost folosită, de-a lungul vremii, şi în favoarea bărbaţilor)…
…Una peste alta, căsătoria reprezintă o împlinire omenească necesară, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie. În rest, tot ceea ce se spune pro sau contra, nu sunt decât uşoare paleative pentru menajarea slăbiciunilor unora dintre semeni, care, dintr-un motiv sau altul, n-au făcut pasul respectiv sau evită să-l facă.
Cât priveşte opinia ta, dragă Iulian, cum că bărbaţii ar fi de 10 ori mai stresaţi de alegerea greşită a unei partenere, decât de ideea de căsătorie, în sine, eu zic că ea (această supoziţie, care reprezintă o temere) e valabilă în aceeaşi măsură şi pentru femei, şi e conţinută în chiar esenţa căsniciei, încât nu e cazul să fie întoarsă pe toate feţele, întrucât la toate problemele care se ivesc într-un cuplu se poate răspunde cu calm, cu înţelegere (şi cedare) reciprocă, aşadar cu încredere şi de-o parte şi de cealaltă parte, pentru că absolut toate problemele se rezolvă „din aproape în aproape”. Cu alte cuvinte, nu există motive de temere (dimpotrivă, e o bucurie!) atunci când bărbatul e hotărât („Fie ce-o fi!”) să facă pasul respectiv, dacă (şi numai dacă) „i-a venit ceasul”, adică dacă şi-a întâlnit… „consoarta”.