Cand vine vorba de casatorie, barbatii sunt de 10 ori mai ...

[viulian]

... stressati de alegerea gresita a unei partenere, decat de ideea de casatorie in sine *.

Si cumva eu ma cam recunosc, prefer sa fiu sceptic, decat sa ma tresesc in 2 ani lasat de adolescenta de 27 de ani rasfatata de parinti care brusc vrea sa se casatoreasca, si se trezeste cu sufletul gol la 30 de ani ca nu mai are pentru ce sa lupte - si vrea sa o ia cu totul de la capat.

Adica decat sa ma leg la maini degeaba, prefer sa imi vad de cariera, de prieteni, etc, si sa rad de cuplurile in care fata asteapta sa fie ceruta iar el nu se decide, sau in care ea s-a grabit sa zica da, iar acum se gandeste sa divorteze.

Voi ce parere aveti ? E bine sa fii sceptic ? Pana la urma daca gresesti, sunt doua probleme:
a) copilul / copii
b) banii.

Cu banii o mai dregi, adica asta e, banii vin si se duc, nu e chiar o problema - dar ce faci cu copilul ?

Asa ca sunt in continuare stressat de asta 

[sic]

Cred ca ar fi bine sa te asiguri ca viitoarea ta sotie si mama a copiilor tai intelege foarte bine rolul tatalui in cresterea si educatia celor mici. Cand mama il implica pe tata in acest proces, ideile de care iti poate fi teama acum: despartire, divort, nemultumiri, refugii in casa parintilor ei sau in bratele altuia sunt mult voalate iar mofturile nu isi mai au locul. O femeie care a inteles cat de important e ca pruncii ei sa creasca alaturi de tatal lor va gasi rabdarea si puterea si calea necesara sa lupte pentru casa ei, va sti sa renunte la orgoliile prprii de dragul armoniei in familie.
Una din prietenele mele are o fetita de vreo 8 ani. A divortat de tatal fetitei acum cativa ani si s-a recasatorit cu un tip care spune ca e in stare sa o creasca pe fetita in conditii optime. Fetita e cam plinuta si cam pofticioasa. Tatal ei vitreg e foarte bine intentionat dar intre felul lui de a se purta cu aceasta fetita si felul in care se poarta tatal ei adevarat cu ea, e diferenta imensa! Primul (repet, cu foarte bine intentii) ii spune: "mai, graso, nu mai infuleca mancarea cu asa multa pofta!". Tatal ei ii spune "Fata tatii, vrei sa ne plimbam cu bicicletele azi, mai dupa-masa?" . Concluziile le trageti voi singuri.

In alta ordine de idei, insa, cum ar raspunde o fata aflata in pragul casatoriei la intrebarea" Ce facem daca nu ne intelegem?" Cred ca sunt fete care spun "Exista intotdeauna divortul asa ca nu avem mare lucru de pierdut daca incercam sa intemeiem o casnicie"; altele vor spune "Ne casatorim pentru tot restul vietii, no matter what!". Poate nu ar fi rau sa iti supui prietena (iubta/logodnica/viitoarea sotie) la acest test si sa afli astfel cat de mult isi doreste ACUM sa traisca cu tine. 


Scria cineva intr-un topic mai vechi (parca friend) ca dragostea nu trebuie starnita. Ea vine, mai devreme sau mai tarziu, la fiecare.  Iar intre timp, poate e mai intelept sa devenim cat mai buni, ca oameni, nu sa radem de nefericirea celor din jur ci sa invatam din greselile lor si daca putem, chiar sa ii ajutam sa le indrepte.

De bani nu vreau sa spun nimic. Nu vreau, si gata!

[sic]

Nu chiar off topic, dar mai pe langa

Ma gandeam ca atunci cand dragostea vine de la sine, natural, firesc, fara sa o cautam, fara sa fortam lucrurile, nu se mai pune problema de temeri, de stres, de intrebari, de incertitudini, de oboseala, de cate si mai cate alte chestii negative. Cand, insa, vrrem sa fim mai destepti decat ceea ce eu as numi simplu "firesc", apare si avalansa de consecinte negative. Apar din senin criteriile subiective de selectie, intrebarile si dilemele privind viitorul nostru, pregatirea noastra sufleteasca pentru eventualul esec, etc. etc. etc.  Si atunci, intreb, de ce atata incapatanare din partea noastra sa pretindem firescului sa se adapteze dorintelor noastre?

[Escu]

Nu ma leg de ce a scris sic, ii dau dreptate dar vreau sa mai adaug ceva.
Drobul de sare. Cu scepticismul nu faci nimic. Tind sa cred ca aterizezi pe lume pentru a face ceva si pentru a perpetua specia. Unii se complac in relatii, iar altii incearca, risca si cateodata castiga..si cateodata pierd. Si atunci cand pierzi, trebuie sa mergi inainte..si sa incerci din nou. Daca esti fitzos/fitzoasa si incepi sa analizezi totul la micron, sperand ca totul o sa fie bine...bagi pretextul cu timpul.
Exista oameni care sunt dispusi sa incerce..sa riste si exista si oameni lasi. Frica de responsabilitati.
E doar parerea mea...putin cam dura, dar e realista (cel putin prin ochii mei).

[sunshine]

 Intotdeauna exista un "daca". Sceptici suntem cu totii dar nu inteleg ce legatura are "adolescenta de 27 de ani"? Adica atunci cand iubim nu ne deranjeaza  pe cine iubim dar cand ne gandim daca ar fi potrivit ca parinte al copiilor nostri incepem sa avem indoieli...
  In primul rand , eu ca femeie, mi-am dorit sa fiu mama, nu m-am gandit daca e tatal potrivit sau nu( sincera sa fiu ma indoiesc sa gandeasca cineva asa atunci cand iubesti , pe deasupra ai intemeiat si o familie).Poate am gresit dar pe atunci mi se parea totul firesc. Abia dupa ani am inceput sa fiu nemultumita de felul in care erau tratati copiii mei, fiii lui. Insa nu am regretat niciodata ca am adus pe lume acesti copii( regretul este altul), cu persoana nepotrivita(acum). Cand esti la inceput de drum nu sta nimeni (mai ales dupa cativa ani de relatie) sa despice firul in patru: daca are ochii lui si nasul meu ....daca ia doar ce-i urat de la mine si ce e rau de la celalalt? Nimeni nu stie unde se va ajunge intr-o casnicie, daca am sti cu siguranta multi nu am mai avea curajul sa facem pasul asta.
 A fi sceptic :nono:cred ca in cazul asta nu vom ajunge niciodata sa avem incredere in primul rand in noi insine.Vom trai cu teama si cu "daca". E prea riscant sa despici atat firul in patru. Asa cum partenerul ar putea fi o alegere gresita  si eu as putea sa -mi schimb modul de gandire, obiectivele sau mai stiu eu ce viziuni asupra partenerului.Eu stiu una si buna: cand iubesti nu faci presupuneri si alte teorii ale lui "daca". Iubesti, simti ca nu poti trai fara persoana respectiva, iti doresti copii, visezi la un viitor impreuna .Ca se va rupe ceva pe drum nimeni nu poate ghici pentru ca in viata unii oameni nu se multumesc doar cu ce au dobandit , se plictisesc, ranesc si fac multe greseli de care nu vor fi foarte mandri la batranete.Dar toate astea se intampla in timp , unul pe care nu il cunoastem dinainte ca sa il putem ocoli.
  Mie chiar nu mi se mai pare asa o "afacere "riscanta  casatoria.Cum ramane cu dragostea la prima vedere si cu bunicii nostri care s-au casatorit dupa o luna de cand s-au cunoscut si au ajuns sa-si sarbatoreasca nuntile de aur?
  Raman la convingerea ca dragostea poate muta muntii din loc...tot asa si adolescenta de 27 de ani poate deveni o adulta responsabila atunci cand iubeste cu adevarat .
  Ea se grabeste sa spuna "da" cand trece de 35 ani, atunci sa-ti faci griji, Iuliane
  Daca sufletul spune "da" , atunci e bine(pt cat timp nu stie nimeni). Daca am sti cu totii ce ne asteapta atunci ar scadea si natalitatea dar si numarul casniciilor.
  a) copiii nu sunt niciodata probleme , ei vor avea intotdeauna o mama si un tata,in cazul unui divort; intrebarea s-ar putea pune si in cazul decesului unui parinte sau al abandonului(daca moare partenerul si ma lasa cu un copil? mai bine nu ma mai casatoresc....)
  b)nici eu nu vreau sa comentez
  Decat singuratatea mai bine riscul unui divort!
  

[George Ene]

   Mi se pare absolut normal ca bărbatul (băiatul de-acum copt) să se întrebe (retoric; în intimitatea lui – că altfel n-o face şi nici nu e indicat s-o facă): „O fi, oare, fata asta, care mi-e foarte dragă, capabilă să nu mă trişeze, să-mi fie credincioasă, să-mi facă unul sau doi copii, să se ocupe de educaţia lor?”
   Cam acestea, câteva, sunt întrebările fundamentale, pe care şi le pune orice bărbat ajuns la vârsta răspunderii în faţa eventualei lui căsnicii.
   Fata (serioasă, şi, de-acum, destul de coaptă), care vrea cu adevărat să se mărite, îşi pune, de asemenea, unele probleme, care-i dau insomnii, să fiţi siguri: „Oare, bărbatul acesta, cu care aş vrea să mă mărit, o fi serios, o fi-n stare să mă înţeleagă şi să mă menajeze, să ne menţinem căsnicia? Cum ar putea fi el, oare, ca tată al unei fetiţe, ori al băiatului nostru? Mă va ajuta, la o adică, în gospodărie, când îl voi ruga? O fi având vreun viciu, oare?”
   Acestea ar fi întrebările pe care şi le pun cei doi, trecuţi cu ceva ani, de adolescenţă…
   De ce spun asta? Pentru că la vârsta de 17-18 ani (pentru fete) şi 20-22 de ani, pentru băieţi, asemenea întrebări nu-şi au rostul, pentru că nu se pun. Ei se căsătoresc foarte repede, în virtutea inerţiei, fără să-şi facă probleme. Dimpotrivă, problemele lor (tot acestea, în fond) apar pe parcurs, dar ei se descurcă foarte bine cu ceea ce le-a dăruit  Maica-Natură, şi trec cu uşurinţă peste ele.
   Când, însă, sări peste acea perioadă (a avântului şi a naivităţii pure) şi ajungi în jurul vârstei de 30 de ani (plus, minus câţiva ani) te întrebi „Qui prodest?” /”Cui foloseşte? şi căsătoria asta? Mie? – îşi zice bărbatul. Păi, la ce bun să-mi pun gâtul sub tocător?”
   La fel gândesc şi fetele de-acum trecute de prima tinereţe. Şi unul şi celălalt s-au învăţat cu libertatea, şi, mai ales, cu viaţa fără răspundere pentru familie, pentru soţ (soţie), pentru copii…
   Ceea ce nu ştiu nici bărbatul, şi nici femeia, e că vine o vreme când cel mai aspru critic al vieţii proprii (ajunsă a fi o mare de singurătate) nu e nimeni altul decât ei înşişi.
   Apostolul Pavel ne dă, în Prima lui Epistolă către Corinteni, în capitolul 7, versetul 38, următorul sfat: …”Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face”. (După cum se vede, acesta era opinia lui privitoare la căsătoria femeilor, dar a fost folosită, de-a lungul vremii, şi în favoarea bărbaţilor)…
   …Una peste alta, căsătoria reprezintă o împlinire omenească necesară, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie. În rest, tot ceea ce se spune pro sau contra, nu sunt decât uşoare paleative pentru menajarea slăbiciunilor unora dintre semeni, care, dintr-un motiv sau altul, n-au făcut pasul respectiv sau evită să-l facă.
   Cât priveşte opinia ta, dragă Iulian, cum că bărbaţii ar fi de 10 ori mai stresaţi de alegerea greşită a unei partenere, decât de ideea de căsătorie, în sine, eu zic că ea (această supoziţie, care reprezintă o temere) e valabilă în aceeaşi măsură şi pentru femei, şi e conţinută în chiar esenţa căsniciei, încât nu e cazul să fie întoarsă pe toate feţele, întrucât la toate problemele care se ivesc într-un cuplu se poate răspunde cu calm, cu înţelegere (şi cedare) reciprocă, aşadar cu încredere şi de-o parte şi de cealaltă parte, pentru că absolut toate problemele se rezolvă „din aproape în aproape”. Cu alte cuvinte, nu există motive de temere (dimpotrivă, e o bucurie!) atunci când bărbatul e hotărât („Fie ce-o fi!”) să facă pasul respectiv, dacă (şi numai dacă) „i-a venit ceasul”, adică dacă şi-a întâlnit… „consoarta”.

[Emma]

dupa ce v-am citit...imi vin 2 lucruri in minte:

1. un barbat care iubeste, nu numai ca nu se indoieste, ba chiar isi doreste foarte mult ca femeia respectiva sa-i fie mama copiilor..si partenera de viata...pe termen nelimitat...(asta pt ca iulian a deschis subiectul din perspectiva barbatilor), si-apoi ce-o fi o fi...(dar,de ce la 27 de ani trebuie neaparat ca fata sa fie rasfatata si fitoasa? );
2. constat cu tristete ca noi (oamenii din ziua de azi) nu mai stim sa iubim cu adevarat...ne indoim prea mult...iar asta dauneaza unei iubiri..sa fie oare vina tipurilor noastre sau a felului in care privim lucrurile...?

[Just]

Oamenii sunt rezultatul vremurilor pe care le traiesc ,ceea ce inseamna ca este absolut normal ca sa fii stressat,sceptic in privinta alegerile pe care le faci in zilele noastre. Lucrurile s-au schimbat extraordinar de mult din ziua in care tata s-a casatorit cu mama . Ei nu s-au intrebat : oare ma iubeste cu adevarat? (pentru ca nu exista atata superficialitate atunci),nu s-au intrebat daca au o locuinta unde sa traiasca,ce sa manance sau cu ce sa-si intretina nou suflet ? [pentru ca atunci oamenii au avut locuri de munca sufieciente -sau chiar pamanturi de muncit ,in unele cazuri ;pentru ca atunci scutecele (si nu pampersii) si le puteau permite etc. ].Lucrurile au evoluat ,vremurile s-au schimbat ,nevoile au ramas aceleasi!

Urmatoarul lucru care iti da dreptate sa te intrebi de doua ori inainte de a te casatori daca vrei cu adevarat sau nu este numarul crescut al divorturilor. E mai bine sa amani pana in momentul in care esti complet hotarat in ceea ce priveste "Da-ul" pe care-l vei spune pentru o viata ,decat mai tarziu sa alergi prin mizeriile avocatilor ,tristetile si inconvenientele divortului.

Daca exista iubire intre cei doi,hotararea de a-si lega destinele si dorinta de a merge inainte numai impreuna, banii si copilul sunt probleme pe care le veti rezolva chiar si pe parcursul anilor ,mai usor impreuna. Si mai cred ca mereu,ca parinte ,vei purta in suflet dorinta de a oferi mai mult si ceva mai bun copilului ,dar e normal sa fie asa ,altfel nu am avea pentru ce lupta .

[Switty]

Afirmatie ce se poate aplica si femeilor, la o adica.
Insa stim cu totii ca nu exista garantii de nici o parte si ca surprize (neplacute) pot aparea oricand.
Si apoi, vorba ceea: " If you can't take the heat, get out of the kitchen"..

Referitor la intrebare..daca exista copii implicati..eu sunt de parere ca nu e solutie continuarea unei casatorii in care parintii sunt nefericiti, se cearta zilnic, iar dragostea, linistea, comfortul unui camin nu mai exista. Copiii, chiar mici fiind, percep problemele si tensiunile si sunt afectati de ele. Nu mi se pare corect asadar sa fie expusi la un asemenea mediu doar pentru a pastra o falsa aparenta de normalitate, de "familie".
Pe de alta parte, o casnicie - si orice relatie serioasa, de altfel - are nevoie de lucru/efort comun continuu pentru a fi mentinuta..
De evitat nu putem evita totul mereu..si nici nu putem trai cu stressul unui posibil esec atarnand ca sabia lui Damocles deasupra capului..cum spunea si sic, in iubire totul vine natural, firesc atunci cand esti sincer cu tine insuti si cu cel/cea de langa tine..

[Lost Soul]

 De cand am inceput sa rationez cat de cat si pana in prezent (cand ratiunea este strecurata in ceata de catre temeri) am sustinut "mare si tare" faptul ca EU nu o sa ma casatoresc. Si imi spunea bunica mea ca si mama tot cam asa se "lauda"  . Acum gandesc la fel...pentru ca da, fac parte din acea categorie de oameni care despica neincetat firul in 4, dar si din acea categorie care despicandu-l vede 3 parti negative si una pozitiva (si uite-asa am amestecat si pesimismul printre randuri). Daca m-as casatori as fi mai linistita la gandul ca exista posibilitatea divortului. Nu sunt de acord cu numarul mare de divorturi, dar nu sunt de acord nici cu faptul ca trebuie sa continui lupta la nesfarsit (poate chiar nu te mai iubeste, poate chiar nu il mai iubesti, poate nu ati facut alegerea potrivita)...Daca exista copii e mai bine sa ii feresti de stresul de zi cu zi al unei relatii ce nu mai merge pentru ca efectiv nu se mai poate desi s-a incercat. Asta nu inseamna ca dupa divort vor fi orfani de mama sau de tata. Deci "daca" m-as casatori. Daca nu m-as casatori...pai concubinajul este totusi o solutie. Am o profesoara care traieste fericita in acest fel de multi ani si are 2 copii cu al ei "ne-sot"  . Dar pana la urma nu inseamna ca e mai sigur concubinajul decat casatoria. Prin casatorie suntem pana la urma "uniti/legati" legal si social daca pot spune asa. Cat despre "e demn/demna, potrivit/potrivita, apt/apta sa-mi creasca copii" nu e imposibil de descoperit. Presupun ca la gandul ca e copilul tau, parte din tine nu esti indiferent la ce se intampla cu el din orice parte ai privi problema. Exceptii sunt peste tot. Dar omul care isi pune astfel de intrebari zic eu ca e bine intentionat si vrea sa fie sigur de la inceput ca daca va avea un copil, doi, trei acesta/acestia vor primi din ambele parti dragoste, afectiunea, sprijinul si atentia cuvenita. Gandindu-ma la casatorie si la copii mi-e mai teama de acestia din urma, desi ambele implica o mare responsabilitate si ceva maturitate. Dar poate ca teama nu ne face intotdeauna sa fugim, ci ne da un impuls sa devenim mai buni, mai capabili. Adica altii cum pot? Dar numai casatorindu-te si avand copii poti trage concluzia daca ai reusit sau nu. Altfel ramane "cum ar fi daca?". Eu ma indrept spre "adolescenta de 27 de ani", dar nu rasfatata, in nici un caz rasfatata, doar cu frica de ce m-ar mai putea lovi.