SOLEMNITATE TULBURATĂ

[George Ene]

Solemnitate tulburată

Singurătatea
e o catedrală pustie.
Odată şi-odată toate catedralele
rămân singure pe dinăuntru –
cu câte-un Crist răstignit
pentru ochi care nu mai văd.
Corurile, procesiunile
şi fastul auriu
trec în pietre.
Aleluia !
În catedrala mea
încep să rămân singur
– că nu mă văd.
Ca să mă văd
trebuie să mă-nsoţeşti
pentru că numai tu
îmi poţi garanta că exist
şi-mi aparţin.
Altfel, poate că visez.
Şi-n vis nu sunt eu,
că n-am martori.
Eşti cu tine însuţi
numai dacă-ţi simţi paşii
de umbră târzie.
…Azi-noapte te-am visat că visezi.
Erai în visul meu şi visai,
dar visul tău mă ţinea la uşă.
Când am dat să intru,
m-a lovit o aripă de înger,
ca o pleoapă uriaşă.
Am tresărit
simţind că pereţii
mă priveau cu ochi păgâni.
Le tulburasem noaptea
cu margini de dantelă aurie,
pe când pietrele oficiau solemn
trecerea şi petrecerea singurătăţii.