Ca să existe un “manuscris al (vieţii) fiecăruia”, vă daţi seama, sper, e că în primul rând el trebuie scris de către… fiecare. Pentru că, probabil, e peste mână să-ţi scrie altcineva viaţa (cât timp tu eşti în viaţă!). În al doilea rând, un manuscris rămâne un manuscris, adică un text încă nepublicat. Că dacă va fi publicat, în mod sigur nu va mai putea fi numit manuscris, după publicare – decât dacă ajunge în Fondul de Manuscrise al Academiei Române, să zicem, unde îşi va păstra numele de manuscris.
Bun. Carevasăzică, hai să ne înscriem, fiecare, în discuţie, cu privire la… “manuscrisul propriu”. Ce-am putea citi în el? Inda sugerează foarte limpede: “gânduri şi vise pentru o altă viaţă, niciodată trăită...”. Aceasta înseamnă, după părerea mea, că ceea ce ne înfăţişează acel manuscris nu e altceva decât o ficţiune, sau o succesiune de ficţiuni. Păi dacă aşa stau lucrurile, vă întreb: merită să punem pe hârtie aşa ceva? Qui prodest? Eu zic că, dimpotrivă, un manuscris propriu (al fiecăruia) trebuie să fie o fereastră deschisă către viaţa lui, către trăirile lui, care să cuprindă experienţa lui de viaţă într-un context care să suscite curiozitatea, dar şi cu condiţia să fie redate într-un stil atractiv. Toate acestea pot interesa. Adevărul e că spre a fi citit (şi apoi acceptat – spre publicare) un asemenea manuscris trebuie să parvină de la o personalitate, adică de la o persoană cunoscută în mediul respectiv, de care se interesează multă lume.
În al treilea rând, un manuscris, ca să fie citit, trebuie neapărat să aducă ceva nou, nemaiîntâlnit: să cuprindă viaţa ta, viaţa altora, experienţa unor generaţii, modul în care s-au rezolvat unele probleme esenţiale pentru mine, pentru tine (pentru omenire) etc., aşadar să ne pună în faţă nişte noutăţi. Dacă respectivul manuscris corespunde acestui deziderat (criteriu), şi dacă cineva (un intermediar, un impresar, un editor) crede că manuscrisul tău e interesant, şi-ar putea capta interesul unor mase de cititori, dintr-o dată lucrurile pot lua o cu totul altă turnură. Autorul se pune pe treabă şi-n cel mai scurt timp, în librării, apare o nouă carte. Dar, cum bine sugerează şi insistă Inda, până la punerea textului în pagini, avem de-a face cu un… manuscris. Vorba e, şi repet: ce fel de manuscris? Aceasta e cea mai importantă problemă a unui manuscris.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că viaţa unui manuscris depinde de conţinutul său. Sunt manuscrise care au stat sute de ani prin sertare, în vreme ce altele abia dacă li s-a uscat cerneală şi-au şi devenit cărţi. În funcţie de conţinut, viaţa manuscrisului poate fi relativ efemeră, pentru că ea se încheie mai devreme sau mai târziu cu încetarea calităţii lui de manuscris. Ceea ce prozatorii, poeţii, redactorii din presă îşi doresc cu ardoare…
…Dacă tema vrea să ne sugereze nevoia de a publica pe sait unele manuscrise, eu zic că e lăudabil şi chiar interesant acest demers. Atâta doar: să vedem cine “sparge ghiaţa”.