Manuscrisul fiecaruia

[inda]

" In spatele vietii fiecarui om se ascund ganduri si vise pentru o alta viata niciodata traita... Uneori aceste vise si aceste ganduri se revolta! Atunci apare o alta viata la lumina. Uneori e o viata mi buna, rareori mai fericita. Daca ne plac povestile le putem citi pe ale altora si apoi le putem inventa si pe ale noastre!"
(interviu cu Bogdan Hrib despre cartea Blestemul manuscrisului)

Daca viata fiecaruia dintre noi ar deveni la un moment dat un manuscris, oare ce fel de carte ar fi aceea? Viata unora ar putea fi un roman de dragoste, a altora  o drama, un roman politist, un jurnal de calatorie sau pur si simplu o poezie.
Ce ar fi viata voastra?

[motanel]

 "Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus", zice un vechi proverb romanesc, totusi, fiecare dintre noi isi poate "scrie" sau, daca nu, cel putin "corecta"(ajusta), propriul manuscris, uneori, chiar si "manuscrisele" celor de langa el.
  Nu stiu, totusi, cred ca  nici un manuscris nu poate fi incadrat intr-un tipar foarte clar, eventual "capitolele" da, dar nu tot manuscrisul.Incadrarea fiecarui capitol se face in functie de "tipul " capitolelor anterioare, privind prin prisma "capitolelor" scrise anterior si prin "nevoia de victimizare" a fiecaruia.
Parerea mea, asa ca...va rog, nu trageti in "pianist"

[George Ene]

Ca să existe un “manuscris al (vieţii) fiecăruia”, vă daţi seama, sper, e că în primul rând el trebuie scris de către… fiecare. Pentru că, probabil, e peste mână să-ţi scrie altcineva  viaţa (cât timp tu eşti în viaţă!). În al doilea rând, un manuscris rămâne un manuscris, adică un text încă nepublicat.  Că dacă va fi publicat, în mod sigur nu va mai putea fi numit manuscris, după publicare – decât dacă ajunge în Fondul de Manuscrise al Academiei Române, să zicem, unde îşi va păstra numele de manuscris.
Bun. Carevasăzică, hai să ne înscriem, fiecare, în discuţie, cu privire la… “manuscrisul propriu”. Ce-am putea citi în el? Inda sugerează foarte limpede: “gânduri şi vise pentru o altă viaţă, niciodată trăită...”. Aceasta înseamnă, după părerea mea, că ceea ce ne înfăţişează acel manuscris nu e altceva decât o ficţiune, sau o succesiune de ficţiuni. Păi dacă aşa stau lucrurile, vă întreb: merită să punem pe hârtie aşa ceva? Qui prodest? Eu zic că, dimpotrivă, un manuscris propriu (al fiecăruia) trebuie să fie o fereastră deschisă către viaţa lui, către trăirile lui, care să cuprindă experienţa lui de viaţă într-un context care să suscite curiozitatea, dar şi cu condiţia să fie redate într-un stil atractiv. Toate acestea pot interesa. Adevărul e că spre a fi citit (şi apoi acceptat – spre publicare) un asemenea manuscris trebuie să parvină de la o personalitate, adică de la o persoană cunoscută în mediul respectiv, de care se interesează multă lume.
În al treilea rând, un manuscris, ca să fie citit, trebuie neapărat să aducă ceva nou, nemaiîntâlnit: să cuprindă viaţa ta, viaţa altora, experienţa unor generaţii, modul în care s-au rezolvat unele probleme esenţiale pentru mine, pentru tine (pentru omenire) etc., aşadar să ne pună în faţă nişte noutăţi. Dacă respectivul manuscris corespunde acestui deziderat (criteriu), şi dacă cineva (un intermediar, un impresar, un editor) crede că manuscrisul tău e interesant, şi-ar putea capta interesul unor mase de cititori, dintr-o dată lucrurile pot lua o cu totul altă turnură. Autorul se pune pe treabă şi-n cel mai scurt timp, în librării, apare o nouă carte. Dar, cum bine sugerează şi insistă Inda, până la punerea textului în pagini, avem de-a face cu un… manuscris. Vorba e, şi repet: ce fel de manuscris? Aceasta e cea mai importantă problemă a unui manuscris.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că viaţa unui manuscris depinde de conţinutul său. Sunt manuscrise care au stat sute de ani prin sertare, în vreme ce altele abia dacă li s-a uscat cerneală şi-au şi devenit cărţi. În funcţie de conţinut, viaţa manuscrisului poate fi relativ  efemeră, pentru că ea se încheie mai devreme sau mai târziu cu încetarea calităţii lui de manuscris. Ceea ce prozatorii, poeţii, redactorii din presă îşi doresc cu ardoare…
…Dacă tema vrea să ne sugereze nevoia de a publica pe sait unele manuscrise, eu zic că e lăudabil şi chiar interesant acest demers. Atâta doar: să vedem cine “sparge ghiaţa”.

[inda]

E adevarat ca nu am fost foarte explicita in legatura cu manuscrisul si viata ce ar putea fi ilustrata acolo. Ar putea fi propria noastra viata vazuta si traita de noi insine, sau ar putea fi viata noastra vazuta de ceilalti. Nici macar nu este important daca acest manuscris va deveni cu adevarat o carte, daca altii o vor citi, daca va placea sau va fi cumparata de cineva. Intrebam ce fel de carte,  poate nu trebuia sa-i spun carte, ar fi viata fiecaruia, pentru ca eu scriind despre propria viata as putea afirma (ipotetic) ca este o drama iar altii, dinafara, sa spuna ca e poem de dragoste. Sau as putea schimba parti din ea, cele traite cu cele netraite, dandu-i macar acolo un alt sens, traind ceva netrait... Acolo in manuscrisul acela am putea avea puterea creatorului de a ne compune si recompune atat pe noi cat si viata noastra!
Poate ar trebui sa intreb altfel, cum ar fi manuscrisul acela daca l-ati scrie voi despre voi si cum ar fi daca l-ar scrie altcineva referindu-se la viata voastra. Cat despre a scrie fiecare despre el, nu am indraznit sa sper atat de mult, insa am deschis topicul la aceasta sectiune...sperand...

[George Ene]

Interesant mod de a pune problema. Poate că ar merita să încercăm: să ne transpunem unii în viaţa altora. S-ar putea ca unii dintre noi să reuşească un asemenea travaliu. Zic că s-ar putea. Ghinionul nostru e că ne cunoaştem, unii pe alţii, atât de puţin, iar ca să suplinim această necunoaştere, ar trebui să... "brodăm", adică să ne punem imaginaţia la o treabă cam grea, acolo unde nu avem decât pagini albe.
Repet: interesantă propunere. Eu, unul, voi reflecta asupră-i şi-n curând vă voi propune un proiect pentru realizare.

[Semiramis]

manuscrisele vieţilor sunt făcute din iubiri, tristeţi, ploi, seri de mai...acum depinde de oricare dintre noi câtă putere putem da cuvintelor...aceasta ar fi diferenţa.

[Lorelei]

Ce m-a frapat si mi s-a parut incredibil de trist este asta: "Uneori e o viata mai buna, rareori mai fericita." Oare fericirea e numai proiectie viitoare si nu mai putem sa o ajungem niciodata? Manuscrisul meu este un palimsest. Deloc mai bun, totusi mai fericit. Sau, simplu, fericit. El s-a scris printre randurile vietii oficiale din frumusetea furata, din minunea si intensitatea de a dori la cote inimaginabile ceea ce nu poti avea decat in clipa. Candva, demult, am scris atat de apasat primele pagini ale manuscrisului. Din pacate asa a ramas pana acum: neterminat.