Problema existenţei lui Dumnezeu nu poate fi tratată nici practic, nici teoretic. E o problemă de credinţă, şi nimic mai mult. De ce spun asta? Pentru că dpdv practic această problemă nu poate fi demonstrată, iar teoretic nici atât. Şi nu poate fi demonstrată întrucât aşa-zisele argumente ale creaţiei divine sunt plasate în nişte vremuri atât de îndepărtate încât ar fi de-a dreptul hilar să încercăm să le abordăm, necum să le susţinem. Din punct de vedere teoretic, utilizând cea mai simplă regulă a gândirii – cea care ne călăuzeşte dintotdeauna – pe baza succesiunilor logice ale lui „dacă -> atunci”, acestea nu ne duc nicăieri, întrucât clerul modifică întotdeauna criteriile şi demersul judecăţii, spre a-şi susţine propriile interese (care le asigură existenţa).
Rămâne, pentru problema în discuţie, să ne servim de un singur argument: cel al credinţei, potrivit căruia „Cred în Dumnezeu pentru că aşa am apucat de la mama, de la tata, de la bunica…”
Dar, ce este credinţa? O defineşte Apostolul Pavel, în termeni fără echivoc, în „Epistola către evrei” (capitolul 11, versetul 1), astfel: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Ca în versetul 3, tot el să precizeze şi rolul Creatorului în Creaţia sa, astfel: „Prin credinţă percepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd” (Traducerea lui Dumitru Cornilescu, realizată în perioada 1914-1920). Cum o bună parte din colegi sunt şi poeţi, pentru curiozitate, spre a constata uşoara ajustare a scriiturii, vă redau şi textul Bibliei ediţia 1988, reeditând textul Bibliei din 1982, apărută în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cu o prefaţă semnată de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (la acea dată). Aşadar, Apostolul Pavel, în Epistola către evrei, în cap. 11, vers. 1, al acestei Biblii, spune următoarele: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”, ca în versetul 3, să continue: „Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd”. Concluzia o trageţi şi singuri… Dar, ca să conchid, totuşi, după opinia mea CREDINŢA nu e altceva decât „încrederea în ceea ce ţi se spune”. Cum mama mea a fost nepoata primului Patriarh al BOR, Miron Cristea (1868-1939), eu am crescut într-o atmosferă de teroare vizavi de credinţă în Dumnezeu (cu regulile ei aspre, cu dedesubturile ei intime, cu ritualurile ei la vedere, cu slujitorii ei etc.), fapt pentru care, de cum am scăpat din aceste „chingi”, mi-am făcut o obsesie din a o studia să văd ce fuse cu bunicii mei, ce fuse cu mama mea (că tata era ateu convins – ca eu să trăiesc tragedia neînţelegerii dintre ei, pe teme iscate din Biblie şi nu numai), ce fuse cu mine… Aşa se face că am studiat nu doar Biblia, ci şi toată problematica Marii Sciziuni de la 1054, şi-apoi sectele, încât, la un moment dat era cât pe ce să mă înscriu la teologie, ca apoi, în mai puţin de o săptămână de pregătiri intense, să dau examen la filozofie, ca în final să trec la medicină… Şi pentru că problematica credinţei a continuat să mă obsedeze, în urmă cu 2 ani am terminat – cu cele mai înalte note, la excepţional (o spun cu modestie, credeţi-mă!) – am terminat, cum spun, Cursul Academic de 2 ani de Studiere sistematică a Bibliei, ca acum să fiu pe deplin mulţumit că „n-o mai supăr” pe mama, trecută în lumea umbrelor, căreia-i spun, iată: „Iubită mamă, cred că-ţi dai seama, acolo unde eşti – dacă-ţi mai dai seama, fireşte – că nu e nimic, nicăieri; că „dincolo” nu te-a aşteptat nimeni, după cum şi tu însăţi poţi aştepta mult şi bine ce-a de-a doua venire a Mirelui Isus, cel plecat acum 2000 de ani, la fel ca tine, pe acelaşi drum fără întoarcere!”
În fine, ca să n-o mai lungesc, părerea mea e că trebuie să citiţi atent, să studiaţi cu grijă tema propusă aici, spre a fi capabili s-o susţineţi cu argumente, pro sau contra. Pentru că argumentele respective nu trebuie expediate oricum, spre a genera după aceea alte şi alte întrebări, fără sens şi fără finalitate…
Problema existenţei lui Dumnezeu e o falsă problemă. De ce? Pentru că tot ceea ce se discută despre el, reprezintă discuţii despre poveşti, şi nimic altceva. Noi, oamenii, şi tot ceea ce ne înconjoară, suntem rezultatul evoluţiei, a miliardelor şi miliardelor de epoci prin care a trecut Universul nostru, în care, iată, ne trăim unica viaţă, amestecată cu alte vieţi unice – clipele noastre în curgerea implacabilă a Timpului…
Biblia e un amalgam de poveşti ciudate, aparţinând vechilor seminţii din Peninsula Arabică, ca să nu spun că, adesea, poveştile Bibliei insultă tot ceea ce e omenesc (cum sunt numereoasele cazuri în care Dumnezeul Vechiului Testament dă pe mâna evreilor, cu sadism feroce, o serie întreagă de populaţii – bătrâni, femei, copii, animale de ambele sexe etc, cu ordinul clar exprimat ca până-n zori aceştia să le treacă prin foc şi sabie etc. De ce? Ca să le facă loc evreilor în „raiul rezervat” de el – aşa-zisul Pământ al Făgăduinţei?)…
Aşadar, cei care-şi susţin credinţa în Dumnezeu prin trimiteri la Biblie, ar fi bine mai întâi s-o citească, şi numai după aceea s-o aşeze căpătâi credinţei lor…
Deocamdată mă opresc aici, să nu cumva să credeţi că am ceva cu Dumnezeul cel inventat de oameni, ori cu credinţa colegilor noştri buni şi dragi. Am răspuns sincer la temă, în nici un caz spre a brava, dimpotrivă, spre a vă convinge că tot ceea ce faceţi reprezintă voinţa voastră vizavi de societate, singura în faţa căreia va trebui să daţi socoteală, la o adică. Nimic, de nicăieri, nu vă stă în cale! Să fiţi siguri de aceasta! Nikos Kazanzakis, autorul romanului „Zorba grecul”, a cerut să i se scrie pe piatra funerară, doar numele, sub care a lăsat cu testament să i se adauge doar atât: „Nu cred în nimic. Nu mi-e frică de nimic. Sunt liber!” Excepţionale final şi concluzie de şi despre viaţă!
Subiect: Dumnezeu, intre existenta si necesitate (Citit de 10461 ori)