ELEGIE DUPĂ TOATE ELEGIILE CUIVA

[George Ene]

Elegie după toate elegiile cuiva

Erau acolo în mărăciniş nişte pietre
umblătoare şi cântăreţe de broaşte
care mai de care fălindu-se cu altceva
unele către altele la căscatul zorilor
când toată suflarea îşi lua adio de la stele
pitindu-se în nepăsarea dulce a zilei.

Erau pripăşite şi nişte păsări acolo
care făceau schimb de sentimente
unele ofereau sentimente depărtate
altele cântăreau sentimente apropiate
pentru ochii neadormiţilor vulturi
să-i tragă în piept cum bine se spune
când se jucau în albia albastră a cerului
cu inimile păsărilor mult prea nevinovate.

Erau acolo şi nişte ochi-de-ochi
care făceau schimb de gene
eu îţi dau ţie o geană albastră
tu îmi dai mie ambigenele gri
împărţindu-şi între ei atenţia
alunecării fulgerelor adormite
trimise către păsările bătrâne
agăţate pe spinările unor copaci
cumsecade care nu le făceau
vânt în gol fiindu-le milă de ele.

Erau şi neclintirile copacilor acolo
pline ochi de păsări şi de ochi
oglindindu-se în apa sâmbetei
în aşteptarea timpului prezent
care intârzia cu fiecare foşnet
de târziu strecurând frica
în ciripiturile şi-n neciripiturile
lipite strâns unele de altele
cu o foame greu de crezut stelelor
care clipeau deasupra ca nişte ochi
înfricoşaţi de atâta cădere.

Era acolo şi căderea peste cădere
pentru că de-acum se făcuse noapte
şi urma precis duminica orbului
care nu se deosebeşte de ziua de luni,
şi de asemănarea ei cu ziua de marţi
când sunt trei ceasuri rele peste care
e bine să se sară că te pot nenoroci
când nici cu gândul nu te gândeşti
datorită prea strâmtei înghesuieli.

Fiind toate grămadă aici ca şi acolo
într-un echilibru precar pe-un tăiş
de cuţit în mâinile tremurânde
ale unui nepriceput în d-alde d-astea
că de unde nu e nici Domnul-Drăguţul
nu dă că n-are de unde şi nici nu vrea…