MIC TRATAT DESPRE CĂDERE

[George Ene]

Mic tratat despre cădere

Există o cădere care se vrea urcare:
căderea la pace peste altă cădere
care urcă până la Dumnezeu-Drăguţul:
înţelegerea dintre mine şi tine,
înţelegerea dintre ai mei şi ai tăi,
înţelegerea dintre noi şi-ai noştri.

Căderea în păcat vrea să însemne
urcarea viţei de vie, cu beţiile ei –
eu mă îmbăt cu tine,
tu te îmbeţi cu mine
şi iese un ţipăt de sperie lumea
şi străbate istoria. Nu contează
care istorie, că asta poate fi
a mea şi a ta, a neamului nostru,
a neamului de neam, cât cuprinde.

Cade unul, se ridică o sută.
Asta, da, cădere! Înspăimântă!
Mai vine şi căderea cu tronc:
tronc pe mine – venind dinspre tine,
tronc pe tine – venind dinspre mine!
Troncănituri cu cântec înainte marş:
Când tu cazi pe mine, când eu cad…
alături. Ce contează? Visele noastre
fiv-or în urcare continuă, desigur!

Căderea la burtă doare.
Căderea la pat bucură.
Una peste alta bârfa aduc:
“A lu’ cutare a căzut grea,
vai de mama ei, c-a făcut-o!”
“Foarte bine!” zice ţaţa Floarea,
că de când îşi doreşte ea
un îngeraş de nepoţică
să-i aducă pâine de la brutărie,
când o cădea la pat. Că ăl bătrân
căzu acu’ un an, şi dus a fost!
S-a urcat la Domnul, şi-i e bine acolo.
Ca să mai zică cineva că nu-s bune
căderile care urcă, şi urcă, şi urcă
până sus de tot, hăt, unde e bine.
N-a văzut nimeni căderile-urcări
până-n înaltul cel mai înalt,
dar dacă sunt semne că există,
la ce bun să ne îndoim de ele.
Înseamnă că sunt adevărate.

Când intri la bănuială se mai zice
c-ai căzut la bănuială, şi te frământă,
te frământă, te frământă şi tu nu adormi.
Cum să dormi când bănuiala creşte
şi căderea creşte şi ea, că astea
sunt surori bune. Te linişteşti
când ţi se spune cum că aceste căderi
sunt de două feluri: bune şi rele. Că
s-au văzut bănuieli care s-au schimbat
brusc, între ele, cum se schimbă ciorapii.
Tu bănuişti ca fata a căzut, când, de fapt,
ea s-a ridicat. Că ridicatul trebuie să fie
mai întâi căzut, ca să aibă de unde se ridica.

Scriitorii vorbesc despre căderea în cuvânt.
Ce-ar fi fost căderea asta, dacă n-ar fi fost
la început cuvântul. Vă daţi seama:
câte cuvinte, tot atâtea căderi.
Păi, cădeau bieţii oameni cărându-şi lucrurile,
şi mutându-le de colo colo, să se facă înţeleşi.
Până când Tatăl Ăl Mare şi Atotpuernic
a născocit cuvintele, care mai de care mai cuvânt,
şi ni le-a dat, şi ne-a spus: “Aveţi-le grija, că astea
fug, şi vă lasă, şi-o să cădeţi iarăşi,
dacă nu le folosiţi cu cap!” Şi noi am înţeles,
şi-am cărat cu grijă cuvintele dăruite,
dar nu le-am căutat la dinţi, că aveau dinţi
şi-ncepuseră să ne muşte, şi ne durea
al dracului, mai mult, şi mai dureros
decât toate căderile îndurate până atunci.

Căderea în cuvânt poate însemna
cădere în groapa cu lei – ca altădată,
când mai-marii antichităţii se bucurau
vîzând cum leii dăceau iama-n oameni.
Ca şi ăştia, de ne conduc azi, care se bucură
când ne văd strangulaţi şi sufocaţi de lei.
Ne zic că să nu ne supărăm pe ei,
că – zic – a crescut inflaţia leilor,
carevasăzică leii s-au umflat atât de mult,
peste măsură de mult, încât or să cadă,
şi-atunci o să vedem noi ce-o să fie.
Vorbe! Lasă-i să cadă! Măcar de-ar cădea
pe stradă, că-i salvăm noi, şi-i oblojim.
Şi-o să le purtăm de grijă, mamă, mamă,
mai ceva decât guvernatorul şi vecele lui.
Că dacă n-ar fi căderile, n-ar fi nici urcările!
Dacă n-ar fi josul, n-ar fi nici susul,
adică relativitatea aia… Cum îi zicea, Doamne!?
Cine ne vorbea nouă despre… relativitate?
Căderi, sculări şi urcări. Şi iar căderi.
Şi iar sculări. Şi iar urcări. Istorie, dom’le!

“Staţi aşa, că mă strigă unul!”

“Geo, lasă vorba acolo
şi vino să-l vezi pe căzutul ăla
de la Revoluţie, că s-a ridicat
cu firele pe el şi umblă!
…Să vezi şi să nu crezi
minunea-minunilor:
căderea schimbându-se-n ridicare!”