Dar n-am lămurit-o cum stăm cu… “zisele” lui Nichita Stănescu.
În expresia “A fi continuu înseamnă de fapt a nu fi”, Nichita a comis o eroare gravă: a alăturat verbul existenţial “a fi” (fiinţă) lângă contrariul lui, care e “continuu”, adică a spus, în mod greşit, că “a fi continuu” etc. – ceea ce e un fals. Verbul “a fi”, care acordă calitatea de viaţă, nu poate fi pus alături de “continuu” (care e nonViaţă). Cu verbul existenţial “a fi” nu se explică nonfiinţa, nonexistenţa (lui “continuu”).
Repet: “A fi continuu” (indiferent ce mai adaugi după aceste trei vorbe) e un nonsens, pentru că “a fi” îl exclude din start pe “a nu fi” (care, aici, în expresia lui Nichita, e dat şi susţinut de noţiunea “continuu”), pentru simplul motiv că “a fi” sugerează existenţa, care e discontinuă, aşa cum am argumentat în postul de deasupra.
Altfel spus, “a fi” îl desfiinţează categoric pe “continuu”, tot aşa cum “continuu” îl refuză pe “a fi”.
Dacă Nichita ar fi spus “a fi discontinuu înseamnă a fi”, era cu totul altceva, ceea ce ar fi fost o concluzie de nota 10 (căci "a fi", în cazul acesta, chiar discontinuu înseamnă). După cum dacă ar fi spus următoarele: “continuu înseamnă a nu fi” – tot aşa, ar fi fost perfect. Dar pentru că l-a folosit pe “a fi”, prin citare de două ori în aceeaşi propoziţie, de fiecare dată cu sens contrar, prin a spune că “a fi continuu înseamnă a nu fi”, aceasta e, cum am argumentat, o dublă forţare a lui “a fi”, care se exclud una pe alta, şi înseamnă o ratare a gândirii.
Şi celelalte două expresii menţionate de Inda sunt discutabile.
Concret, expresia “A fi nesupus schimbarii e întâmplarea obiectelor”, lăsând la o parte aceeaşi utilizare defectuoasă a verbului existenţial “a fi”, nu există nicăieri nici măcar un singur exemplu prin care să ni se dovedească cum că obiectele n-ar fi supuse schimbării întotdeauna şi pentru totdeauna. Până şi cristalele, găsite în stâncă, după milioane de ani, dovedesc schimbări, adesea iremediabile. De ce? Pentru că nimeni şi nimic, nicăieri şi nicidată nu se va putea sustrage de la legea transformării, a modificărilor permanente.
Iar expresia “A fi ceea ce eşti e un cadran pe care a fi ceea ce este se rostogoleste” e un loc comun, nicidecum o idee preţioasă. Aici Nichita spune exact acelaşi lucru, ca mai sus, cum că te rostogoleşti (pe un cadran) într-o permanentă modificare şi autotransformare…
O fi poezia imaginaţie, dar să lucreze cinstit, prin imagini poetice, nu prin subterfugii grosiere, care să se impună prin nebăgarea de seamă a cititorilor, că nu ţine.
Îi mulţumesc Indei că mi-a ridicat mingea la coş. Cât îl priveşte pe dragul nostru Nichita, dacă ar fi trăit mi-ar fi zis, cu expresia lui favorită: “Ai dreptate, bătrâne!”
PS. Ceea ce uitai să vă spun e că, acum, când postez această a mea a treia intervenţie la tema de mai sus, e ora 05,08 după România, adică 02,08 după Londra. Da, dar lămurim lucrurile, nu le lăsăm să ne inunde cu preţiozitatea lor discutabilă!