Cred că şi una, şi alta - la prima vedere.
Dacă iese bine, zicem că aşa ne-a fost soarta (să fim cine suntem). Iar dacă iese prost zicem că aşa ne-a fost scris (să fim cine suntem).
Dacă analizez mai profund această problemă zic şi eu, asemenea preşedintelui american, Franklin Delano Roossevelt (1882-1945), cel care a hotărât fabricarea bobmei atomice, şi, împreună cu Winston Churchill (1874-1965; şeful guvernului englez de coaliţie în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial) ne-au vândut la Yalta (1945) lui Iosif Vissarionovici Stalin, zic, că oamenii sunt prizonierii propriei minţi, iar dacă mai sunt şi superstiţioşi o dau ba pe soartă, ba pe pronie, ba pe... prostie (blesteme, vrăjitorii etc).
"Omul îşi face viaţa cu mintea, şi-şi sapă groapa cu dinţii" spuneau, mult mai aproape de adevăr, latinii.
Ca urmare, după opinia mea, nu există nici o soartă, ci numai prezenţa vieţii omului la confuenţa dintre întâmplare şi necesitate. La întâlnirea întâmplării cu necesitatea, se petrece ceea ce trebuie să facă (şi face) omul. Întâmplarea, cu mediul ei, precum şi necesitatea, impusă de mediul ei, determină aşa-zisa lui soartă, destinul lui - viaţa ori dispariţia omului.
Luaţi orice exemplu din istorie, din ştiinţă, din viaţa părinţilor ori din viaţa cunoscuţilor domniilor voastre şi gândiţi-vă că au făcut ceea ce au făcut, pentru că au fost prezenţi atunci şi acolo unde au fost prezenţi, şi-apoi au pierit, datorită faptului că la un moment dat, al existenţei lor, au fost atunci şi acolo unde au fost şi au făcut ceea ce au făcut, ca după aceea să sfârşească aşa cum au sfârşit. Absolut omeneşte. Nimic supranatural în toate acestea.