Îmi amintesc versurile unui cântec de-acum vreo 30 de ani, pe care-l cânta sora mamei: "Melancolie, dulce poezie!", interpretat la radio de nu ştiu ce voce bărbătească, parcă şi cu alte versuri: "Melanolie, dulce melodie!" Numai că mie mi-au rămas în minte versurile mătuşii mele, şi mi-au rămas ciment!...
De-atunci, cred că melancolia e chiar poezia, însăşi. Ei, şi dacă-i poezie, e şi iluzie, că între poezie şi iluzie nu intră - zic eu - nici măcar un ac.
Păi, hai să judecăm! Dacă te cuprinde melancolia, şi ai ceva talent poetic, şi mai ai şi-un subiect care să te râcâie, nu poţi ieşi din tine însuţi decât cu nişte versuri, adică, cum s-ar zice, cu nişte... iluzii spuse sau scrise, care, ferice de tine, te lecuiesc de... melancolie. Şi-uite-aşa cui pe cui se scoate, dragă Lorelei! N-ai pus tu întrebarea asta fără să ne faci atenţi la ceva anume, eu aşa cred. Or, cum eu sunt, în fibra mea un melancolic (deci nu un sanguinic, nici un coleric, nici un flegmatic), am zis bine ce-am zis, descriindu-mă pe mine, melancolicul, care-n clipe de profundă melancolie ies din mine cu nişte versuri, pe care i le citesc soţiei, iar ea, ca să nu mă supere-mi zice că sunt bune, şi eu, dintr-odată mă simt fericit şi-n acea explozie de bucurie ies "bazma curată" din mine însumi cu... "Melancolie, dulce poezie!" Dar, poate că eu greşesc. Nu vă luaţi după mine. Dimpotrivă, criticaţi-mă! Accept cu bucurie toate opiniile, că doar d-aia suntem aici, ca fraţii...
Revin la subiect, iată, după mai bine de-o jumătate de oră, văzând că textul propus de Lorelei, ca refecţie, îi aparţine lui Lucian Blaga. Păi, Blaga a fost unul dintre cei mai mari melancolici ai literarturii române, iar versurile lui, în totalitate, păstrează, dacă nu chiar exprimă cea mai adâncă melancolie din toată literatura română. Bietul Blaga! A fost un nefericit toată viaţa. În ultimii ani ai vieţii n-avea bani nici pentru a-şi cumăra pâine. Când a fost chemat la Uniunea Scriitorilor, cu câteva luni înainte de a muri, n-a avut bani cu ce să-şi plătească nici chiar biletul de întoarcere acasă, la Lăncrăm - că se mutase în casa părinţilor, după ce comuniştii l-au dat afară din mărunta funcţie de bibliotecar, pe care o ocupa la Cluj.
Când a spus: "Melancolia este o reductie la zero a capacitatii noastre înnascute de a ne autoiluziona.", s-a referit, de bună seamă, la situaţia lui precară, când, ca poet, neavând nici strictul necesar spre a trăi, amărâta pâine cea de toate zilele, era îndreptăţit să spună că nu mai e capabil nici măcar să se mai iluzioneze. Păcat că de situaţia în care ajunsese Blaga era de vină un alt ardelean, talentat, dar foarte invidios, pe numele lui Mihai Beniuc, care la vremea respectivă era preşedintele Uniunii Scriitorilor... Ca să vedeţi cum e viaţa asta! Eu vă propun să luaţi maxima ca atare, pentru că ea exprimă starea sufletească a lui Blaga, nimic mai mult.
Subiect: Melancolia si iluzia (Citit de 7197 ori)