Din păcate aşa stau lucrurile. Se fac două calcule; ca-n orice afacere: cât mă costă şi cu ce mă aleg. Problmea, care-n cazul copilului e delicată (şi neaducătoare de speranţă), e pentru stat, dar mai ales pentru părinţi, una foarte grea, dacă nu chiar insolubilă. Statu-şi zice: "Ce fac? Plătesc ca acest copil să fie operat la Viena, şi-i rezolv problema? Dar după aceea? Eu, stat, mă întreb din nou: Ce fac? Că părinţii copilului nu sunt capabili să-i asigure însănătoşirea deplină - pe de o parte pentru că sunt tâmpiţi (alcoolici, cretini, iresponsabili dpdv mental) sau, îl iau eu şi-l întreţin în continuare, şi-i asigur viaţa? Dar dacă acest copil-salvat seamănă cu părinţii săi (alcoolici, cretini, iresponsabili dpdv mental), iar la maturitate se replică (prin căsătorie), am eu, stat, dreptul să le continui exemplarele, în detrimenetul celorlalţi, adică al întregii societăţi, pe care, iată, o pun în pericol cu buna-ştiinţă? Şi, eu, stat, care răspund de toată populaţia, n-am obligaţia să mă opresc în faţa unui exemplar cu asemenea probleme, când peste Ţară curg inundaţiile, curg incendiile cauzate de această caniculă, curg necazurile celorlalţi, care, din păcate, şi ei aşteaptă...
Dură, dureroasă, dar asta-i realitatea - aşa stau lucrurile! E uşor să scrii, ca ziarist. E uşor să ţipi, ca cititor. E uşor să arunci cu lături pe stat - pe guvern, pe parlament, pe preşedinte... Dar e greu să vezi consecinţele unui asemenea caz. Şi consecinţele pot fi după voia Celui de Sus, că numai El poate face Minuni. Minunea ar fi ca acest copil să învingă moartea - de fapt s-o autoînvingă, respectiv ca organismul lui să fie capabil să se autoregleze, să se însănătoşească, să dovedească, limpede, că poate fi de folos sieşi şi societăţii. Ceea ce, cum am spus, ar fi o... Minune.
Problema ar fi simplă, dacă acest copil ar fi al unui potentat al zilei, care, ar plăti fără probleme tot tacâmul şi demersul, salvându-şi copilul. Numai că aici, părinţii fiind nişte sceleraţi, societatea nu-şi poate lua răspunderea... Că n-ar fi vorba numai de copil. Şi părinţii vor fi trebuind, după aceea, întreţinuţi de stat, că se vor tâmpi, între timp etc., şi tot aşa...
De aceea zic că problema are nu doar un aspect uman-individual urgent, care trebuie luat în consideraţie cu grabă maximă, ci are şi un aspect uman-social, pe temen lung... În acest caz, nimeni nu-şi poate asuma răspunderea.
Nu e vorba să facem chetă - să punem mână de la mână, să salvăm un copil, care poate ajunge un Beethoven (că şi Beethoven a avut părinţi alcoolici; tatăl îşi chinuia cumplit copilul, să câştige bani, să-i asigure lui... băutura), dar dacă acest copil va fi un retardat, aidoma părinţilor săi, şi-şi va omorî colegii, în joacă - că aşa va gândi mintea lui răsucită - asemenea minţii părinţilor lui?
Eu, unul, cunosc multe asemenea cazuri. Şi, adeseori, le pun la suflet, şi mă obsedează cumplit, încât mi-e greu să nu doar să merg pe stradă, dar mi-e aproape imposibil să mai şi gândesc la cele necesare, spre a-i salva pe alţii...