Multi oameni aleg sa traiasca aceasta singuratate in doi ,asa cum multi accepta bataie din partea partenerului ,vorbe urate sau inselaciune . In mintea mea ceea ce ii determina sa stea acolo ,sa taca si sa indure este obisnuinta ,dependenta ,teama de reactia celor din jur , amagirea .Mai ales amagirea.
Nu este usor sa te desprinzi de ceea ce ai luptat sa construiesti ,mai ales daca sunt implicate si alte persone in afara de tine .Se poate accepta aceasta singuratate in doi si din teama ca s-ar putea sa nu fi tu in masura sa decizi pentru o terta persoana ,pentru ce este mai bine in ceea ce o priveste .Apare frica de a nu fi mai tarziu invinovatit sau autoinvinuvatit ca nu ai incercat mai mult .
"Dumnezeule, oare nu e nimeni sa ne tipe in urechi ca trebuie sa plecam?"
Cred ca amagirea trece pe mut orice strigat . Omului ii e mai comod de cele mai multe ori sa accepte glasul dulce al amagirii : "Poate ca maine se va schimba situatia " ,decat glasul sfasaietor al adevarului : "Lucrurile nu au cum sa se indrepte" - ceea ce inseamna ca trebuie sa iei o decizie drastica ,trebuie sa-ti schimbi viata radical ,sa renunti la un prezent acceptabil in favoarea unei zile de maine pline de incertitudine .
Trebuie mult curaj sa pleci si sa-nchizi usa in spatele tau .
...sau trebuie sa pleci pur si simplu fara a mai gandi 101 zile si nopti ,iar asta e riscant
(Cre'ca...)