Ne-am întâlnit târziu. Şi prea departe.
Şi strâmb şi orb sub soarele ce strânge
întreaga răscolire ce împarte
ochii în doi, când unul râde, plânge.
Să te privesc. Aş vrea s-o fac cândva.
prin sita deasă-a genelor prea grele
de-atâta plâns, de-atâta soartă rea.
Tu însă râzi deasupra lumii mele.
De ce mi-e rău? De ce ţi-e ţie bine?
Iar lumea s-a-mbrăcat în haine hâde.
Şi doar ecoul să-mi răspundă vine.
De ce mi-e ochiul plâns? De ce îţi râde?
S-au şters şi paşii vechi de pe alee
În două soarele tăcut se frânge.
Cântându-i toamnei tristă melopee.
Iar ochiul tău tot râde. Al meu plânge!