Stii cum eram atunci cand ne-am regasit?
Ca o flacara deasupra unei bucati de ceara in stea.Incercam sa-mi pastrez doar conturul iar farama de lumina sa poata ocroti totul in camaruta in care m-am inchis,cu toate povestile in jur,adormite bland de cate o zapada.Cate o pasare de vis in cate o colivie,inghetata pana sa-si termine cantecul de iubire.Le numaram din priviri si,uneori,ca-ntr-o iluzie,reuseam sa trec pragul oglinzii din spatele lor.Ma simteam precum o straina careia nu-i mai este ingaduit sa priveasca ceva atat de frumos cat timp nu mai crede in vise,in povestile pe care iubea sa le invie...odata.
Fugeam atunci si rasturnam oglinzile,cu rautate parca,asa cum intorci halucinant o clepsidra pentru a o pacali sa-ti masoare din nou clipele de fericire,acea privire a ochilor straini care nu inteleg,nu pot vedea ci doar se uita...doar atat le-a mai ramas de facut,sa uite tot in urma,ca si cand doar inceputul ar fi vreodata frumos si adevarat,restul e gresit,fals,murdarit de omul ce-a devenit una cu huma din care i s-a dat viata si pe care a irosit-o nestiind s-o traiasca.
Nu-mi mai plac inceputurile si stii de ce?...pentru ca perechea lor e sfarsitul,iar acesta,daca-i cu "happy end" se uita prea curand,cand e trist lasa un "X" negru si dureros pe inima,o cicatrice proscrisa...iar noi suntem si asa destul de tristi mai tot timpul.
Aseara am aflat de ce am pierdut curajul inceputului.Imi este tot mai teama de finalul nefericit.e ca un deja-vu dureros.Atunci cand sorbi cu nesat dintr-un pahar ce da pe dinafara(...se spune ca esti voios atunci cand paharul tau imprastie in jur din prea plinul sau) iar valul de aroma ia cu el si drojdia de pe urma.Ti-e ciuda atunci ca nu poti schimba nimic.Nu-i sfarsitul tau,dar macar ai fi incercat sa-l schimbi in bine daca nu te fura gustul bun,poate inselator al placerii.
Ai vrut sa-ti povestesc doar cu bucurie tot ce-am trait eu,chiar sa reinventez pe alocuri,ca si cum mi-ai oferi sansa de-a le rescrie.Sa ramana asa,spuse frumos,ca stralucirea soarelui in picaturile de roua de pe campia mea verde...
Dar,ai mai facut ceva...mi-ai adus inapoi covorul meu de maci infloriti,tot focul pe care-l crezusem pierdut si imprastiat cenusa in cele patru zari.Credeam ca irosisem viata ce-mi fusese dat sa o traiesc altfel decat asa cum am facut-o,tesand vise si aducandu-le apoi in lumina.Am urat lumina zilei pentru asta,de parca si ea ar fi purtat vina,diminetile cu soare...Noaptea si luna imi erau alaturi pentru ca la adapostul lor visam ca sunt iubita si un strop fericita.
Acum stiu ca fiecare zi incepe dimineata si se sfarseste seara pentru ca asa trebuie numarata viata iar noaptea se deapana doar povestile si se traiesc in alt fel,apoi semintele lor se fac amintiri,acelea pe care nu le-ai gasit in nici o carte pe care ai citit-o pana atunci.
E doar povestea ta....
Subiect: Povestea mea... (Citit de 29739 ori)
