10 Octombrie, 2025, 07:22:52 a.m.
Totul despre Iubire

Autor Subiect: Lumea cu ochii închişi  (Citit de 5067 ori)

0 Membri și 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

06 Martie, 2009, 09:39:23 p.m.
Citit de 5067 ori
Offline

Mihai Dor


Lumea cu ochii închişi


      Se pare că abia cînd nu mai ai încredere în simţurile tale ai şanse reale să devii filosof... Cînd eşti un pic incredul, cînd nu accepţi să primeşti soluţiile gîndite şi oferite, cu atîta generozitate, de alţii. Cineva glumea spunînd că filosoful ori e un om curios din fire, ori nu vede bine. Şi, ce-i drept, atunci cînd nu vezi - pipăi, te apropii de lucruri şi dintr-un alt unghi, testezi soliditatea umbrelor şi acţionezi numai după ce ai analizat temeinic toate implicaţiile mişcărilor tale. Să însemne asta că vederea bună este un handicap? Că tocmai ea, care pare atît de necesară, este cel mai mare duşman al analizei obiective? Al adevărului? Şi dacă ar fi aşa, ce ne împiedică să închidem, măcar uneori, ochii?
      Să ne  imaginăm  că...într-o lume paralelă cu a noastră, ar exista fiinţe care îşi pierd vederea în ziua cînd trec pragul vîrstei de 40 de ani. Restul simţurilor le-ar rămîne intacte, dar vederea le-ar dispărea brusc, ca şi cînd n-ar fi fost niciodată. Aşa... de parcă s-ar stinge lumina! Ştiind din timp că asta se va întîmpla, nimeni nu s-ar mira şi, desigur, fiecare şi-ar pregăti o casă specială pentru bătrîneţe, astfel încît lipsa vederii să-l afecteze cît mai puţin. Ar monta bare de-a lungul pereţilor, ca să se poată ţine de ele cînd se va deplasa, şi-ar cumpăra un baston alb, cu care să poată merge pînă la piaţă, şi-ar dresa un cîine, pentru plimbările mai lungi şi, desigur, ar munci mai mult în tinereţe ca să aibă, la lăsarea întunericului, suficiente mijloace de trai. Oraşele ar fi toate amenajate pentru orbi şi întreaga societate ar concepe legi şi obiceiuri care ar înlesni foarte mult viaţa fără vedere. Poate că s-ar inventa meserii speciale, cum ar fi "povestitor de filme" sau "cititor cu voce tare", pe lîngă cele clasice de "însoţitor", "şofer", "bucătar" cu ora, care există şi la noi. În fine, oamenii şi-ar lua toate măsurile de siguranţă ca să-şi asigure bătrîneţi cît mai fericite şi nimeni nu s-ar opune, pentru că nimeni n-ar avea nici un interes să fie altfel. Dar ei, cei rămaşi fără vedere, ar deveni oare mai înţelepţi? Lipsa vederii ar fi, desigur, un handicap, dar unul oarecum normal, acceptabil tocmai pentru că e... firesc. Cam ca bătrîneţea la noi: toţi suferim că îmbătrînim, dar durerea noastră nu este exagerată, pentru că e un lucru normal, de care nimeni nu scapă. La fel ar fi şi cu orbirea lor. Prin urmare, neconsiderîndu-se nedreptăţiţi de soartă, cei mai mulţi ar putea să-şi păstreze buna dispoziţie şi echilibrul mintal necesar pentru a reanaliza lumea... pe întuneric.
         Şi ce-ar constata ei în noile condiţii? Prima observaţie ar fi, desigur, faptul că nu contează cum arăţi. Nu contează fardurile, nu contează hainele, nu contează dacă ştii să zîmbeşti sau nu. în schimb, chiar în lipsa vederii, rămîne important să te speli, să vorbeşti pe un ton atrăgător, să ai umor,  să ai  idei,  să fii  un bun povestitor, să fii optimist, să ai suflet bun... Totul ar rămîne valabil, mai puţin aspectul. Hainele ar fi simple şi albe, încălţămintea ar fi rezistentă şi comodă, obiectele ar fi mai mult practice decît estetice, iar artiştii ar crea şi lucrări care doar... se pipăie. Dar, dincolo de toate acestea, ar fi ei mai profunzi? Ar deveni mai înţelepţi? Desigur. Viaţa fără vedere i-ar obliga să se ajute unul pe altul, iar obliga pe cei tineri să aibă grija celor bătrîni, şi le-ar impune tuturor o mult mai mare poftă de viaţă în primii 40 de ani. Fiecare clipă a tinereţii ar fi mai preţioasă, fiecare imagine a naturii ar conta mai mult... Bătrînii ajunşi la vîrste înaintate ar putea să-şi expună noile teorii despre lume, care ar pune mai puţin preţ pe aparenţe şi mult mai mare pe conţinut. Lumea ar fi categoric alta. Probabil mai bună. Oamenii s-ar mîngîia mai mult, ar vorbi mai mult unul cu altul şi... televiziunea n-ar mai putea fi atît de dăunătoare pe cît este. Totuşi... n-are nici un rost să ne dorim orbirea. Ar fi suficient să aruncăm telecomanda.
 ATENŢIE ESTE REDACTATĂ ÎN GRAFIA CU Î DIN I.SPER SĂ NU DERANJEZE....
« Ultima Modificare: 06 Martie, 2009, 09:44:13 p.m. de Mihai Dor »

12 Martie, 2009, 01:22:19 p.m.
Răspuns #1
Offline

Mihai Dor


       Mulţi spun că se apropie sfârşitul lumii."Semnele" acestei apropieri sunt, spun ei, multiple. Totuşi, între toate, răutatea care a cuprins omenirea pare să fie cel mai important indiciu al iminentului final.     Dar, în fond, ce este această răutate? De unde vine ea si cum am putea să o deosebim de  celelalte forme de manifestare ale fiinţei umane, mai puţin malefice? Faptul că nu exista om fără un dram de răutate e oare dovada unui teribil adevăr, şi anume acela că răutatea face parte din noi?
         Sa ne imaginam că..., undeva în Univers, am avea posibilitatea să ne jucăm de-a Creaţia şi am vrea să concepem o lume fără răutate. Când este cineva rău? Când ucide, de pildă? Să zicem. Dar atunci, lumea imaginată de noi ar trebui să fie complet lipsita de animale, pentru că nu există specie care să nu "ucidă" pentru a supravieţui. Nici măcar plantele nu sînt complet "nevinovate". Lupta pentru supravieţuire implică un efort neobosit de dominare, de cucerire şi de perpetuare a propriei specii, chiar cu riscul uciderii altora. De ce se sufoca plantele unele pe altele? De ce se ucid animalele între ele? De ce se bat oamenii unii cu alţii? Pentru că sunt vii şi vor să supravieţuiască, iar altfel nu se poate. E ceva absolut natural. Şi atunci, cum rămâne cu limita dintre bine şi rău? Până unde putem vorbi de "necesitate" şi de unde începe maleficul? Răspunsul pare să fie strâns legat de ideea de plăcere. Senzaţia de satisfacţie a unuia sau mai multor simţuri, care le face pe animale să facă tot ce fac, este o componenta aproape genetică, ce se moşteneşte din tată-n fiu. Şi, cum plantele sau animalele nu pot fi acuzate de răutate, rezultă limpede că satisfacerea unei plăceri necesare supravieţuirii poate fi considerată drept "naturală" şi nu este, nicidecum, o răutate. Maleficul este un abur otrăvitor care perverteşte numai mintea umană şi împinge căutarea plăcerii până dincolo de limitele fireşti. Să produci suferinţă unei fiinţe doar pentru "a gâdila" o plăcere sadică este, până la urma, esenţa oricărei răutăţi. Şi astfel de "plăceri", pe Pâmînt, nu au decît oamenii răi, pentru că numai mintea umană are capacitatea de a se perverti şi de a dori plăceri... nenecesare. Iar acestea inventează răul. Apoi, după un timp, răul se întoarce şi loveşte ca un bumerang în cel cel care l-a produs. Dar asta e deja o altă poveste
« Ultima Modificare: 12 Martie, 2009, 01:30:53 p.m. de Mihai Dor »

15 Martie, 2009, 01:00:30 a.m.
Răspuns #2

angel_s

Vizitator
foarte interesant ce ai spus...da, vederea e necesara, ai dreptate; si tocmai ea uneori ne inseala...la prima vedere ai o parere despre o persoana, iti poate parea neplacuta, enervanta, ne-la moda(adik nu e imbracata dupa ultimul trend sau poarta niste jeansi trasi si un tricou negru cu mickey mouse, si ea are 20 ani..impresia ar fi k e copilaroasa si k n-a scapat de copilarie;si unii catalogheaza persoanele dupa asta), dar dak nu ai vedea-o si ai cunoastea doar prin ceea ce e..dak persoana aceea desi la prima vedere nu iti place, sau se imbraca urat sau altele, dar totusi e o persoana minunata si nu ceea ce parea..ar fi totul altfel; ar disparea ideile tampite despre oameni si impresiile la prima vedere:) ar fi o idee si asta, dar asa am ajuns sa fim astazi...prima vedere,prima impresie..desi unii vad, dar park totusi nu vad si sunt orbi...

15 Martie, 2009, 09:22:39 a.m.
Răspuns #3
Offline

Mihai Dor


...îţi mulţumesc de răspuns şi ca să continuăm ideea legată de vedere, de prima vedere, aş vrea să aduc în discuţie tema legată de al treilea ochi.Fizic el există, numit "glanda pineală" şi sunt convins că foarte mulţi au citit despre acest subiect.Mai există, însă, un canal care face legătura cu această glandă şi partea frontală a craniului uman.Se spune că acest ochi ne era destinat să vedem aura celui cu care purtam o conversaţie iar modificările ei de nuanţă ne arătau gândurile bune sau rele ale lui.Se ştie că multe funcţii ale organismului uman s-au estompat sau chiar atrofiat în special, cele ale creierului.
     Se spune că Dalai Lama, ca o condiţie sine-qua-non, ar avea această aşa-zisă "putere" însă, unul dintre aceştia nu se reîncarnase(potrivit credinţei lor) cu această putere.Maeştrii spirituali au reuşit, făcându-i o trepanaţie la nivelul frunţii, metodă numai de ei cunoscută, să-i redea  această putere.Surpriza a fost de proporţii atunci când tânărul Dalai Lama a cerut să renunţe la al puterea celui de-al treilea ochi.
   De ce ?
Deoarece în discuţiile cu călugării, aceştia crezând că acesta numai se preface a avea a această putere, îl invidiau sau îndrăzneau la a gândi  cum nu se poate mai rău fără a avea măcar un o clipă în gând un sentiment de umilinţă, de omenie.Aura lor era una încărcată de energii negative iar discursul lor era unul plin de pioşenie....câtă ipocrizie, câtă făţărnicie !?
Dalai Lama a recunoscut că îi lipseşte puterea cea mai importată pentru a putea supravieţui şi cu care el nu se născuse:acea de putea IERTA oricât, pe oricine şi orice! Sufletul lui era limitat şi nu mai avea timp să înveţe acest lucru...poate la viitoarea reîncarnare...
Crezi că NOI MAI AVEM TIMP?
Cu prietenie, Mihai.
« Ultima Modificare: 15 Martie, 2009, 09:27:52 a.m. de Mihai Dor »

23 Martie, 2009, 11:50:55 a.m.
Răspuns #4
Offline

Mihai Dor


VIAŢA- O CĂLĂTORIE ÎN TRAMVAI...   

 Ne grăbim să trăim în ritmul epocii moderne. Indiferent de vîrstă sau de ocupaţie, oamenii zilelor noastre aleargă mereu după ceva, ca şi cînd timpul pe care l-ar avea ia dispoziţie ar fi astăzi mai mic decît altădată. Realizările, oricît de mari, nu pot să oprească această goană. Copiii nu se mai bucură cînd iau nota zece, tinerii nu mai apreciază un zîmbet, iar adulţii par de-a dreptul incapabili să mai fie fericiţi. Ce ne face să fim atît de nerăbdători? Unde alergăm cu sufletul la gură şi ce ne aşteaptă la capătul drumului? Nimeni nu pare să ştie. Dar ne grăbim. Lăsăm grija explicaţiilor pe seama religiei sau a filosofiei şi ne vedem de drum. Abia cînd obosim sau cînd ne împiedicăm ne luăm un mic răgaz şi privim în urmă buimăciţi. Ce mult timp a trecut! Şi ce puţin am înaintat!

    Să  ne imaginam ca...toată viaţa noastră se desfăşoară într-un tramvai. Când ne naştem urcăm pe scara din spate în acest mijloc de transport aglomerat si privim plini de speranţă spre locurile din faţă. încet, ajutaţi de părinţi, ne strecurăm înainte, mereu înainte, vizînd întîi o diplomă, apoi o casă şi o familie, mai tîrziu un cont în bancă si o maşină de ultimul tip iar, apoi, de ce nu, poate chiar scaunul vatmanului. Al fericitului conducător. "Ce bine de el", şuşotesc cei din mijlocul tramvaiului, bîrfindu-l cu invidie pe măreţul lider al vieţii noastre. La uşa cabinei lui se află un grup compact de "aspiranţi", care se înghiontesc unul pe altul şi care aşteaptă, cu înfrigurare, momentul cînd vatmanul va coborî şi scaunul lui va fi din nou liber. Atunci va începe lupta. Cei din spate se vor urca pe scaune ca să vadă mai bine şi vor aplauda sau vor huidui pe unul şi pe altul. Vor zbura pălăriile, se vor încinge spiritele si combatanţii se vor cotonogi cu dărnicie pe la glezne... Apoi, după ce unul se va instala pe scaun, iar cei de la uşa lui se vor rearanja în funcţie de cît de mult l-au ajutat în timpul campaniei, lupta va înceta. Se vor mai auzi unele proteste, vor reîncepe înghiontelile, dar în restul tramvaiului va fi linişte. Tinerii din tramvai sînt mereu undeva spre coadă şi rîd, plini de haz, de agitaţia celor din raţă. In zona elastică a burdufului oamenii par mai flexibili şi pe uşile deschise, prin staţii, vine aerul curat de afară. Aici unii zîmbesc îndrăgostiţi, alţii citesc o carte, copiii pun întrebări nostime şi călătoria cu tramvaiul are farmecul ei. Domnii sînt politicoşi cu doamnele, se discută probleme de familie, se fac pronosticuri în legătură cu viitoarele bătălii, dar nu bîntuie nici o grijă majoră. "Om vedea noi! Ce-o fi, o fi!", e vorba de căpătîi a călătorilor burdufari. Din cînd în cînd, cîte un chiot de bucurie răzbate din spatele vagonului şi toate capetele se întorc zîmbitoare să admire un copil fericit, care a reuşit să se caţere pe un scaun şi să deschidă un geam.
     Apoi, fiecare merge cît are nevoie. Cînd a ajuns acolo unde-i era treaba, omul coboară, iar tramvaiul îşi vede liniştit de drum. Nimeni nu pare să observe că tramvaiul merge pe o linie deja construită şi că, în realitate, oricine ar fi vatmanul, traseul nu se poate schimba. In plus, din cauza aglomeraţiei, călătorii nu prea au cum să se cunoască unii pe alţii si, din cauza vitezei cu care se desfăşoară totul, prea puţine prietenii se înfiripă în tramvai...
    Pare trist şi banal, dar, indiferent de cît de lungă sau scurtă ar fi călătoria, important este să cobori unde trebuie şi, dacă se poate, pe parcursul drumului să ai un loc confortabil şi să fii înconjurat de persoane plăcute. Unii admiră peisajul, alţii nici nu văd pe unde merg. N-are mare importanţă! Contează să nu uiţi de ce te-ai urcat şi să ai grijă să cobori întreg, fără să fi pierdut nimic, şi la o staţie cît mai aproape de casă. A! Şi să ştii că vatmanii sînt, dintre toţi, cei mai nefericiţi călători. Pentru ei nici o staţie nu e acasă.

  SCUZE PENTRU ORTOGRAFIA VECHE ŞI PENTRU EVENTUALELE GREŞELI DE REDACTARE.

28 Martie, 2009, 08:38:25 p.m.
Răspuns #5

ARIDANA

Vizitator
VIAŢA- O CĂLĂTORIE ÎN TRAMVAI...   


    Să  ne imaginam ca...toată viaţa noastră se desfăşoară într-un tramvai. Când ne naştem urcăm pe scara din spate în acest mijloc de transport aglomerat si privim plini de speranţă spre locurile din faţă. încet, ajutaţi de părinţi, ne strecurăm înainte...
    Pare trist şi banal, dar, indiferent de cît de lungă sau scurtă ar fi călătoria, important este să cobori unde trebuie şi, dacă se poate, pe parcursul drumului să ai un loc confortabil şi să fii înconjurat de persoane plăcute. Unii admiră peisajul, alţii nici nu văd pe unde merg. N-are mare importanţă! Contează să nu uiţi de ce te-ai urcat şi să ai grijă să cobori întreg, fără să fi pierdut nimic, şi la o staţie cît mai aproape de casă. A! Şi să ştii că vatmanii sînt, dintre toţi, cei mai nefericiţi călători. Pentru ei nici o staţie nu e acasă.

 

                 Poate ca,"acasa" este pentru ei,vatmanii, tramvaiul,cu cei din el,carora le "asculta" gandurile si ii ocrotesc in timpul drumului.Uneori,ma gandesc eu,iti sunt mai apropiati decat rudele,acei necunoscuti care capata forma si te ating spunandu-si povestea,mai mult cu sufletul decat din vorbe.In ultima vreme,am prins o ura pe tot ceea ce inseamna cuvinte uzate,stereotipii,intrebari si raspunsuri de complezenta..."Ce faci?"-"Bine...","Buna ziua...",Noapte buna..." spuse din obligatie,care si-au pierdut din incarcatura lor emotionala... La fel ca "Te iubesc",ce cuprinde o gramada de intelesuri subintelese,dar a ajuns sa fie spus precum .."Hai,pa!".
                Ar fi bine sa inchidem ochii,sa intoarcem spatele acestor cuvinte puse laolalta doar de forma,haina lucitoare care ascunde sau sufoca de-a dreptul ceea ce suntem de fapt.Chiar daca ne imbracam in negru,uneori, si trecem neobservati,este mai bine,nu pierdem mare lucru de nu ne baga in seama acei care nu simt caldura unei strangeri de mana sau tremurul din glas atunci cand incercam sa spunem ceva,in alt fel,asa cum suntem noi.Poate ca,fara vedere putem sta,chiar si fara auz...Ce folos daca le avem,pe-amandoua si n-avem cu ce "procesa" informatiile ce ni le ofera.
               Asta cred eu...si-atat. :-[