Cheile fericirii

[Mihai Dor]

       
           Toate comportările vicioase sînt încercări de a înăbuşi sau de a evita ceea ce simţim. De plidă, oamenii cu o sensibilitate sufletească mare au adeseori tendinţa să se îngraşe. Grăsimea, chiar dacă este atît de materială, este o cerinţă a sufletului rănit care speră, în acest fel, să obţină o binecuvîntaîă protecţie. Cu cît oamenii sînt mai sensibili, cu atît energia negativă din jur îi "trăsneşte" mai tare şi, în consecinţă, au o poftă mai mare de a mînca suplimentar pentru a-şi mări centura de "protecţie". Adesea, chiar dacă reuşesc sâ scape de kilogramele în plus, rămaşi fără scut, ei se îmbolnăvesc grav, aut loviturile energiei negative pe care, trebuie sâ spunem, singuri o atrag. Sensibilitatea lor nu este o calitate, ci este doar efectul unei lipse cronice de energie pozitivă, adică a unui tip (sau chiar mai multe) de dragoste.
           Să ne imaginam că... între noi şi fericirea deplină este un zid înalt pînă la cer, care ne împiedică să ajungem la ea. În zid este o poartă fermecată, legată cu zece lacăte. Acestea ar putea fi deschise cu chei potrivite şi fiecare om trebuie să-şi cîştige cheile, învăţînd să primească şi sâ dăruiască iubire. Prima cheie, despre care unii spun că ne-am naşte cu ea în buzunar, este cea a iubirii cu care ne înconjoară Dumnezeu. Poate că aşa e, dar dintr-un motiv care depinde de împrejurări, noi pierdem adesea această cheie şi, mai tîrziu, trebuie să o recîştigăm din nou. Secretul obţinerii ei nu este uşor de desluşit. Vinovăţia pe care o simţim cînd comitem o faptă care ne contrazice conştiinţa ne îndepărtează de iubirea divină. La fel şi alimentele care nu sînt vii. La fel şi ateismul deşănţat al părinţilor care inoculează minţile copiilor nevinovaţi cu ideile lor strîmte despre lume si viaţa... Totuşi, undeva în suflet, ne rămîne sămînţa încrederii în Dumnezeu şi, la momentul potrivit, ea singură poate renaşte copacul credinţei. Oamenii lipsiţi de acest tip de dragoste sînt adesea emoţionaţi pînă la lacrimi cînd merg la biserica (la o nuntă sau la un botez). Într-un fel, pentru moment, ei se hrănesc cu un pic de dragoste divină şi bucuria pe care o simt este mai puternică decît a celor care deja ştiu că Dumnezeu îi iubeşte. Cînd conflictul interior încetează, prima cheie este deja cîştigată. A doua la rînd este cheia pe care ne-o dă dragostea părintească. Copiii pe care părinţii nu-i iubesc sau copiii orfani cărora cineva ie spune că părinţii nu i-au iubit sînt lipsiţi pe nedrept de cheia a doua şi, în consecinţă, nu vor fi niciodată fericiţi pe deplin. Adesea ei se "lipesc" de cîte o persoană mai în vîrstă, caldă şi maternă, care Se oferă un surogat de dragoste părintească prin simpla prietenie şi abia aşa pot fi oameni întregi. Cheia numărul trei este dragostea pe care ne-o oferă copii sau persoanele dependente de noi. Cei care nu sînt iubiţi de copiii lor nu pot sâ-şi găsească liniştea pînă cînd nu se simt iubiţi de altcineva, într-un mod asemănător copiilor. Ei îsi iau în casă cîini, pisici sau se străduie sâ fie cît mai buni şefi, pentru a fi recompensaţi cu acel unic tip de dragoste, iubirea celui care depinde de tine. Cheia a patra este dragostea familiei şi a prietenilor apropiaţi şi, desigur, cei care au familii mari şi iubitoare nu simt nevoia să aibă prieteni, iar cei care nu au rude se străduie să-şi facă un număr cît mai mare de prieteni. Mai există apoi şi cheia cinci, pe care ţi-o oferă iubirea romantică, cheia şase, a admiraţiei unei persoane care are aceleaşi preocupări şi aceleaşi ţeluri ca şi tine, cheia şapte, a iubirii de sine, şi aici foarte important este sentimentul de confort pe care îl simţi în mometul în care te autoanalizezi, cheia opt, a dragostei pe care o dăruieşti unui ţel comunitar, chiar dacă acesta se reduce la simpla îngrijire a spaţiului verde al blocului, aşa cum fac unii bătrîni pensionari, care se simt excluşi din viata socială şi vor să compenseze această lipsă, cheia nouă, a iubirii umanităţii în general şi, în fine, dar nu pe ultimul loc, cheia dragostei pe care te simţi datori să i-o restitui iui Dumnezeu, prin mici fapte bune, prin gînduri bune şi prin efortul constant de a-i convinge şi pe alţii de necesitatea încrederii în puterea şi raţiunea divină. Eee, şi dupâ ce capeţi aceste chei, abia atunci te simţi cu adevărat împlinit Şi nimic nu te mai poate face nefericit. Chiar nimic. Dar, pînâ în clîpa cînd poarta se deschide, orice cheie dobîndîtâ se poate pierde dacă nu este alimentată de sentimentul care a generat-o şi, desigur, n-are rost să încerci să deschizi uşa dacă n-ai toate cheile. Acestea nu se pot înlocui una pe alta. Totuşi, aiuriţi de suferinţa pe care ne-o provoacă lipsa oricăreia dintre ele, exact asta avem tendinţa să facem. Cel care este lipsit de dragostea familiei se înconjoară de amante, în speranţa că afecţiunea acestora îl poate alina, cel care n-are copii iubeşte exagerat de mult animalele, cel care nu crede în Dumnezeu se iubeşte prea mult pe sine ş.a.m.d. Exact ca la matematică, deşi există numai un singur set de zece răspunsuri corecte, avem în schimb o infinitate de variante greşite. Dar ne-am putea corecta.

SCUZE PENTRU OROGRAFIA "NOSTALGICĂ"

[Mihai Dor]

[justify]Lumina de sub haină

            Oglinzile lui Dumnezeu pe Pămînt sînt ochii copiilor. Cit suflet împrumută ei tuturor jucăriilor! Ce credinţă imensă în atotputernicia mamei... Copiii sînt oricînd dispuşi să fie fericiţi si, după orice necaz, ochii lor, încă înlăcrimaţi, zîmbesc din nou, parcă mai strălucitor. Ei au spiritul puternic şi tînăr, iar asta îi face să fie frumoşi precum îngerii şi buni precum sfinţii... Abia mai tîrziu va apărea îndoiala şi, odată cu ea, bătrîneţea. Lipsit de convingere, spiritul îşi pierde forţa, trupul se anchilozează, iar superbul copil de altădată devine un bătrîn cinic, egoist şi veşnic supărat. Ochii lui nu mai văd prea bine lumina adevărului şi, orgolios, pretinde că adevărul e de vină, pentru că nu mai e la fel de strălucitor.
          Sa ne imaginam că... spiritul omului s-ar putea vedea în exteriorul corpului ca o lucire a pielii. Aşa, precum lumina soarelui... Atunci copiii noştri ar străluci ca nişte bulgări de aur în lumină, de la soare te-ai putea uita, dar la ei ba... Desigur, ca să ni se pară că îi protejăm, noi i-am îmbrăca în hainele şi obiceiurile noastre şi o parte din lumina lor ar sta ascunsă, sub bluza de piele, gata să ţîşnească afară pe la cusături. Dar hainele n-ar putea-o distruge. In schimb, micuţii noştri puişori, încercînd să se adapteze unei lumi plină de racile sociale, trăind printre adulţi lipsiţi de strălucire, ar putea, la un moment dat, să-şi piardă încrederea în părinţi sau să fie dezamăgiţi de profesori, şi abia atunci, suferind în tăcere, lumina lor interioară ar păli. Treptat, dacă nu s-ar găsi nimeni dispus să le menţină aprinsă flacăra cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu, aceasta ar începe să pîlpîie, şi, aşa tremurîndă,  abia  ar supravieţui  pînă  la maturitate. Uneori, iubirea din adolescenţă ar ridica din nou vîlvâtaia pînă la cer. Alteori, cînd ei înşişi ar deveni părinţi, ar putea împrumuta de la copii lumina arzătoare... Atunci ei ar redeveni tineri şi puternici, precum zeii. Lumină din lumină... Strălucire din strălucire... Ca lumînările, oamenii dispuşi să lucească din nou ar putea să se reaprindă, să reînveţe secretul, să redescopere plăcerea de a trăi. Şi feţele lor s-ar lumina din nou, ca în copilărie. Iar lumea ar fi un paradis plin de bilute strălucitoare...
       In realitate, chiar dacă pielea noastră e mată, nimic nu ar trebui să ne şteargă lumina din priviri. Acolo, sub gene, stropul de dumnezeire ar trebui să se vadă pînă departe, ca un semn al viului din noi. Ochii noştri, ca nişte veritabile oglinzi ale sufletului, ar atesta lumina credinţei într-o lume mai bună şi conflictele dintre noi s-ar transforma în glume nevinovate. Aţi  observat?  Un  adevăr teribil, spus în cuvinte blînde şi cu o anumită sclipire jucăuşă în ochi, nu mai e nici urît şi nici dureros. Pare oarecum hazliu şi te îndeamnă să dansezi ca Noe, cînd l-a părăsit Dumnezeu. Spiritul strălucitor al săltăreţului Noe l-a înduplecat pe însuşi marele Creator. E limpede că ar îndupleca pe oricine. Căci nu există nenorocire pe care să n-o putem învinge fâcînd haz de necaz! Avem, din naştere, tot ceea ce contează. N-are rost să ne îmbrăcăm cu nişte haine/obiceiuri care nu fac decît să ne ascundă lumina. E foarte important ca ea să se vadă. Să o vadă ceilalţi, pentru că, oricît ar fi de mică, flacăra spiritului din noi încălzeşte în jur şi aduce lumină celor aflaţi în întuneric. Ea dă speranţă, aduce credinţă şi ne întinereşte, făcîndu-ne tineri şi frumoşi. Si dacă în plus ne face şi fericiţi, obligîndu-ne să ne iubim unii pe alţii, cu atît mai bine. Universul însuşi va zîmbi văzîndu-ne curajul!
ORTOGRAFIE NOSTALGICĂ
[/justify]

[Mihai Dor]

[justify]LIBERTATEA DIN DRAGOSTE

        Cu greu putem crede că dragostea ar putea dăuna cuiva. Şi totuşi... De cite ori nu ni s-a întîmplat să trăim senzaţia că,din prea multă dragoste, simţim că ne sufocăm? Să fie dragostea în exces un lucru rău? Şi dacă da, în ce sens? E rău că ne iubim prea mult copiii? E rău că ne îndrăgostim nebuneşte şi, luni în şir, nu ne mai putem gîndi la nimic altceva? Cum spuneam, greu de crezut. Dar proverbul acela: "Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-şi dorească !", Ce vrea să spună? Că nu e tocmai o fericire să ai copii? Asta, chiar, ar  fi culmea, nu-i aşa? Dar nu e.
         Să ne imaginam că... dragostea e o legătură între două inimi. La propriu, aşa, ca o aţă. Parcă doare numai gîndul că aşa ceva ar putea exista... Cum să-ţi legi inima de inima altcuiva? Păi, asta n-ar mai fi dragoste, ar fi un adevărat chin. Pentru amîndoi. Dacă la această aţă s-ar reduce întreaga iubire, sigur nimeni nu şi-ar dori să fie îndrăgostit şi precis nici un om întreg la minte n-ar vrea să fie iubit. Cum ar fi ca, într-o zi, să te trezeşti că unul care trece pe lîngâ tine, un oarecare, pe care nu l-ai văzut în viaţa ta, se îndrăgosteşte brusc de tine şi, hop, îşi leagă o aţă de inima ta? Halal dragoste la prima vedere, nu? Probabil că în astfel de situaţii orice declaraţie de dragoste s-ar lăsa imediat cu cafteli zdravene. De ambele părţi. Unul ar da să scape, celălat ar da sâ fugă... Nici o altă nenorocire nu s-ar putea compara cu dragostea. Dar, din fericire, în realitate nu e chiar aşa. Totuşi, nu vă bucuraţi prea tare, sînt unii care spun că e mult mai rău! Legătura subtilă care se creează între două persoane care se iubesc mult e un fel de sfoară care îi leagă fedeleş, rezistentă şi încîlcitâ, pe care numai ruperea ar mai putea-o înlătura. Astfel de legături minunate creăm noi, cînd iubim, încă din copilărie. Şi, cinstit vorbind, probabil de acolo ni se trage. Copilul foarte mic este total dependent de mama sa şi, prin urmare; e normal sâ-şi dorească să se "agaţe" de ea cît mai bine, ca să se apere de răul  lumii  din  jur.   Ea,  mama,  acceptă  să  fie"legată" pentru că a acceptat apriori acest "sacrificiu", încă de cînd a conceput copilul. Şi totul funcţionează O.K. pînă în prea ma adolescenţei. Chiar legaţi fedeleş, copilul şi mama nu suferă, decît atunci cînd sînt despărţiţi. Şi, de cîteva zeci de ani încoace, de cînd "se poartă" ca mamele să meargă la serviciu, chiar aşa se întîmplă. Rămas fără legătura lui de suflet, copilul "separat" de mamă supravieţuieşte însă, cu atît mai bine cu cît ea, mama, îl reasigură, seară de seară, că este iubit şi de la distanţă. Şi, după o vreme, se instaurează un nou tip de legătură între ei: legătura... cu buclă! Şi astfel orice copil normal învaţă, încă de mic, să se lase "legat" cu sforile dragostei, dacă acestea sînt suficient de largi încît să-i lase oarece libertate de mişcare. Puţini sînt cei care, sub impulsul eliberator al adolescenţei, reuşesc să se desprindă de dragostea părintească şi să fie, o vreme, complet liberi. Dar cîţi părinţi se bucură cu adevărat cînd copiii lor încep să-i trateze cu răceală? Cîţi înţeleg că doar nevoia de libertate îi obligă să fie astfel? Neînţelegînd, suferă şi devin răzuunători, povestind tuturor cît de nerecunoscătoare" sînt odraslele lor. Şi această criză se petrece adesea exact cînd ei, adolescenţii, au mai multă nevoie de sprijin! Soluţia e una sinqură si se cheamă libertate din dragoste. Iar părinţii care nu cred in ea, ar trebui să ştie că libertatea e valabilă şi pentru ei!
[/justify]