Cum? De ce?

[Alecsandra]

Am cam terminat-o cu gandurile ca familia mea este perfecta, am terminat sa ma simt mandra ca ai mei nu au divortat, asa cum au facut parintii multor prietene de-ale mele. Pentru ca au divortat si ei, dupa 21 de ani de casnicie si 6 de relatie, au renuntat la tot ce au cladit in cei 21 de ani. Si intr-adevar sufar...si nici nu imi vine sa ma duc acasa... Mama a plecat din casa, s-a mutat cu domnul acela, pe care inainte, chiar nu il puteam acuza de altceva decat ca mi-a destramat familia. Si acum tot asa cred, doar ca nu asa de intens. In schimb, tata...tata a inceput sa bea...nu se mai ingrijeste, si pe langa asta, are si el o relatie, cu o fosta colega de-a mamei mele, o "doamna" care intr-adevar BEA! Si...toti prietenii lui tata rad de el, toti prietenii mamei sunt socati, iar prietenii fostei mele familii sunt oripilati de ceea ce face tata.
Poate ar trebui sa ma duc acasa, sa ma cert cu fiecare in parte, asa cum am facut cand am auzit ca divorteaza? Acum, poate nu prietenul mamei este cel care a destramat relatia, mama pare intr-adevar fericita, si cum ma pot bucura mai tare decat atunci cand mama e fericita? Tata...are relatia cu "doamna" asta de cam un an...deci dinainte sa depuna mama actele de divort. Si tata nu mi-a zis nimic, de nici o relatie...
Nu este nimeni in masura sa isi judece parintii, si nu asta fac.
Vreau doar sa merg acasa... si sa le duc mici atentii parintilor mei si surorii mele... dar cum ai mei nu mai locuiesc impreuna...ar trebui sa ii duc si domnului cu care locuieste mama ceva? Ar trebui sa tac, sa il las pe tata sa decida cand trebuie sa imi spuna ca are pe altcineva?
Ar trebui sa nu ma duc deloc acasa?
Sunt parintii mei, si stiu cu cat drag m-au crescut si mi-au daruit absolut tot ce am vrut, in limita posibilitatilor. Stiu cat de mult ii iubesc, si nu pot sa fac diferenta intre ei. Si stiu ca si ei ne iubesc pe mine si pe sora mea.
Doar ca nu ma pot obisnui cu gandul ca familia mea s-a destramat....
Cum as putea trece mai usor? 

[sunshine]

E trist si dureros pentru copii, indiferent de varsta lor, sa-si vada parintii despartiti. Intotdeauna ambii parinti au partea lor de vina in nereusita unei casnicii. Nu le lua drept  sfaturi , pot sa-ti spun ce mi-as dori eu din partea copiilor mei(care au trecut si ei prin asta).
   Du-te acasa si arata-le parintilor ca-i iubesti, spune-le ca-i iubesti orice ar face .Sunt convinsa ca asta simti. Lasa-i pe cei care sunt cu ei, cu siguranta va sosi si ziua cand vor realiza partea lor de vina in suferinta voastra, a copiilor.
 Tu ai o varsta , ai grija ca sora ta sa nu simta lipsa iubirii familiei. Strange-o in brate si n-o lasa sa creada ca este mai putin importanta pentru parintii ei acum.
  De ce spui ca a avea parinti divortati nu este o mandrie? Dar sa traiesti langa parinti care se cearta sau care sunt nefericiti in casnicie este o mandrie? Nu zic asta pentru ca si eu am divortat ci din ce vad la copiii mei. Acum doi ani erau traumatizati psihic , baiatul cel mare ura sa vina acasa de la scoala.Odata era cu prietenii si acestia povesteau cum isi petreceau timpul cu tatii lor...Fiul meu a plecat capul si a spus "eu nu fac nimic cu tatal meu". Acum...sunt veseli, linistiti si fericiti. De ce au trebuit sa treaca prin atata suferinta ca sa se ajunga aici? De ce nu au fost intelesi inainte si de ce nu s-a schimbat nimic atunci pentru fericirea lor? Nu voi sti niciodata. Stiu doar ca orice clipa de fericire are pretul ei si eu , ca mama si ca femeie, a trebuit sa platesc mult ca sa -mi vad copiii fericiti si sa pot iubi viata. Dar mai stiu si ca fiii mei ar avea sufletele linistite daca tatal lor le-ar arata ca-i iubeste . Si sunt convinsa ca isi iubesc tatal oricat de multa suferinta le-ar provoca el. Ii respect pentru asta si sunt mandra ca au reusit sa treaca peste toata fara sa urasca.
 Ar fi multe de spus , vreau doar sa intelegi ca familia ta are nevoie de tine.

[Alecsandra]

Si eu am nevoie de familia mea...cum nici nu pot exprima in cuvinte. Nu am plecat de acasa din cauza divortului, am plecat sa locuiesc cu prietenul meu.
Parintii mei nu s-au certat niciodata de fata cu mine sau cu sora mea, nu au fost scene de agresivitate, nici fizica, nici verbala. Am fost crescute cu bun simt, cu frica de Dumnezeu... Am fost o familie unita, am iesit la picnicuri, parintii mei veneau la fiecare meci de handball, cand jucam, am fost in excursii impreuna... Noi, ca si copiii lor, nu am stiut niciodata cand vin facturile, nu am stiut ce inseamna sa iti doresti si sa nu ai...
Sunt cei mai buni parinti din lume, cei mai devotati fata de copiii lor. Stiu asta atat de bine...
Ma doare faptul ca acum nu mai suntem familia aceea care manca popcorn la filme, care rezolvam teste de inteligenta online...stiam ca nu o sa mai fie asa, pentru ca noi, copiii crestem si ne facem familiile noastre la randul nostru, dar ca atunci cand o sa ne intoarcem acasa, o sa ii gasim pe amandoi, IMPREUNA...
Atat... Asta era mandria mea... familia mea unita...

[Angy]

Alecsandra,
Stau incremenita si citesc mesajul tau de ceva vreme. Simt ca as putea sa-ti scriu un roman dar cand sa incep, n-am cuvinte. Durerea e prea mare. Suferinta aceasta arde, topeste, parca otraveste sufletul asa...ca si cum ai lua cate o picatura de licoare sa amortesti. Te inteleg, oh, cat de bine te inteleg!
Daca mergi acasa nu te certa, nu certa si nu pune multe intrebari. Daca le pui, la raspunsurile primite iti vei pune alte mii de intrebari si care neavand nici un inteles sau o logica, te vor macina, iti vor sfarama sufletul, te vor goli, iti vor lua somnul, linistea,...totul...tot.
Pe fiecare in parte sa-l iubesti pentru ceea ce este: tata si mama sau invers: mama si tata, nu conteaza. Iubeste-i si bucura-te ca inca -i mai ai pe pamant si ai la cine merge. Doar ei stiu ce s-a intamplat . Pana acum au putut sta impreuna si au reusit sa va tina departe de probleme, s-au sacrificat pentru voi. Atat s-a putut. Fiecare si-a ales drumul dorit, fiecare are dreptul la clipa lui de fericire, impaca-te cu ideea asta si-ti va fi mai usor. Fiecare are doar o singura viata.
Imbratiseaz-o si sarut-o pe surioara ta. Cat despre micile atentii vei face cum doresti dar sa tii cont ca sunt oamenii, "el" si "ea", alesi de parinti pentru asi petrece viata.
Sunt alaturi de tine, Alecsandra!
Liniste in suflet iti doresc!

[sunshine]

Niciodata nu vei accepta acest gand, ca si copil te vei simti diferita.Toti copiii isi doresc sa aiba o familie normala. Tot ce pot face copiii  in aceste cazuri este sa nu repete greselile parintilor in viitor, sa invete din ele si sa fie niste parinti mai buni , sa le ofere copiilor lor toata dragostea , sa faca tot posibilul sa nu se ajunga la o ruptura. Exista mii de motive intr-un divort dar mie mi-a spus terapeutul fiului meu ca un copil este fericit atunci cand isi vede parintii fericiti. Cu cativa ani inainte sa divortez, baietii mei ma vedeau plangand zilnic.Nu stiau de ce ...erau f tristi si faceau orice sa ma inveseleasca. Fiul cel mare imi spunea mereu ca-mi voi gasi si eu pe cineva sa ma iubeasca asa cum merit(pana la urma a inteles) si cuvintele lui mi-au deschis ochii.
 Acum sunt fericita datorita fiului meu care a insistat , dupa divort, sa ies cu actualul meu sot. Si nu pot decat sa-i fiu vesnic recunoscatoare ca ne-a adus fericirea si linistea in familie. Acum sunt fericita in primul rand ca imi vad copiii razand si senini apoi ca iubesc viata datorita sotului meu.
 Asta este viata, Alecsandra, una singura si e pacat sa o irosim in nefericire si lacrimi. Probabil este cea mai mare dezamagire a vietii tale , nu vreau sa te sperii dar vor urma multe altele , tu nu trebuie decat sa iubesti , curat asa cum e sufletul tau. Ranile se vor vindeca . Trebuie sa fii recunoscatoare ca ai avut o copilarie plina de iubire , ai simtit dragostea ambilor parinti .Multi copii nu stiu ce inseamna sa aiba tata sau mama chiar daca sunt crescuti de ambii . Acum e randul parintilor tai sa primeasca dragostea si linistea sufleteasca.
  Ai grija de tine si de surioara ta, fii puternica si o sa vezi ca D-zeu are grija de toi.

[Alecsandra]

Va multumesc pentru incurajari, incerc sa fiu tare, sa ma gandesc ca parintii mei raman ai mei. Stiu ca, daca ei au ales asta, inseamna ca asa le este mai bine. Si daca lor le este mai bine asa, trebuie sa imi fie si mie bine, sa ma bucur de fiecare zambet plin de incurajare al mamei mele si de fiecare povata de la tata. Stiu ca trebuie sa fiu fericita... Si o sa iau in calcul ceea ce a zis Doamna Lili despre verighete. Dar nu o sa imi fac parintii sa sufere, vreau sa fie intr-adevar mandrii de mine si de sora mea.
Va multumesc, doamnelor, pentru tot!

[Alecsandra]

Ma simt mai bine acum... Tata nu mai bea, de fapt, nici nu bea asa de mult, doar ca eu, neobisnuita fiind, faptul ca incepuse sa bea si in alte zile, inafara de duminica, cand servea un pahar de vin la masa si atat, m-am alarmat putin prea tare. Acum am inteles ca era singur, ca ii era urat, fara nimeni in casa. Dar si-a luat concediu si a plecat in Franta, probabil sa se mai detaseze de cele de acasa.
Mama e fericita cu domnul acela, Ana...e ca inainte... si eu...incep sa ma obisnuiesc cu ideea. Familia mea exista, chiar daca separat. Parintii mei continua sa isi vorbeasca, si sunt in relatii bune. Inca nu s-au dezobisnuit unul de altul, dar o sa o faca, cred. Ei stiu cel mai bine ce au de facut, iar noi, nu putem decat sa ii intelegem si sa ii iubim si sa-i respectam pentru ceea ce ne ofera, pentru dragostea si intelegerea lor, si sa ii facem sa fie mandri de noi..
Parintii mei sunt unici...si sunt cei mai buni parinti din lume. Iar sora mea...cum poate fi sora mea mai mica decat ceea ce este? Imi stiu atributiile si datoriile fata de ei toti, si incerc sa procedez asa cum ar trebui. Sunt multe lucruri nespuse, si din partea mea, si din partea parintilor, dar poate e mai bine sa ramana asa.
Stiu ca orice ar fi...suntem, inainte de toate, o familie.