Luni
Sunt singura in camera. De fapt, sunt iar singura...in viata. Pentru a cata oara? Ce rost are sa mai fac fac socoteala? Important acum e prezentul. Scaunele " tac ", nu scartaie nici unul. Cand spui "sunt doar cu mine", in interiorul tau doresti sa fi pronuntat acest cuvant pentru ultima oara. Vrei ca semnificatia, incarcatura lui s-o uiti cat mai repede. Si vin ploi...si sterg o parte din cenusiu. Iar apoi...dupa ploaie rasare soarele si purifica atmosfera. Da...dizolva semnificatia tristetii.
Mi-am scos un sandwich si mananc. Ma cauta cineva...dar nu pot sa raspund. De ce? Pentru ca azi doresc sa stau de vorba doar cu "tine", cu trecutul pe care vreau sa-l uit. Pe care faptele-l pastreaza, dar pe care l-am ascuns in mine. Si care m-a facut sa ma simt uneori atat de singura, singura...chiar cand eram inconjurata de atatia prieteni. Trecutul..."taci", as vrea sa-i raspund iritata eului meu! Si totusi el are dreptate. Ar fi fost bun de geolog. Sapaturile lui duc totdeauna la minereu. Da. In urma e o rana. "Deschisa" ? Ce importanta are? Stiu sigur ca se va inchide.
Toti ma intreaba de tot si de toate...asta ma rascoleste deseori. Asa e...dar voi uita! Sigur! Uitarea e la fel de adevarata ca tristetea. Deci?...O?"X"...daca ai mai fi tu langa mine...Dar azi, sunt singura. Ca in ziua cand....
Mi-am scos caietul acesta dintr-un sertar uitat. Simteam nevoia sa...si cand vrei sa-ti rememorezi o parte din viata, totdeauna incepi cu inceputul. Nu?
Paseam triumfatoare in lume. Triumfatoare? Chiar asa...si asta pentru ca parintii si bunicii ma tratau ca pe un bibelou de cristal...care, ca sa nu se "sparga" trebuia sa doarma pe perne moi si ca sa nu fie furat, trebuia aparat de intreaga echipa, "2+2"- adica parintii in "teren", iar bunicii "rezerve".
Cresteam...Cresteam devenind o floare. Acesta era rezultatul metamorfozei. Eram un mic trandafir, care pe zi ce trecea atragea parca mai mult soare si raspandea din ce in ce mai multa mireasma. Modestia? Eh....modestia!
"E un copil adorabil! O papusa vie! Degaja sanatate si voie buna. E asa vioaie! Ii merge capusorul! "...si tot asa prietenii, vecinii, cunostintele si chiar strainii de pe strada nu se puteau abtine sa nu spuna ceva despre mine. Nu treceam neobservata!
Parintii erau fericiti. Dupa cativa ani de casnicie, casa lor devenise caminul ideal, unde rasuna glasul dulce, melodios al meu...
Dar ce voi ajunge? Cum? Nu stii? Asta s-a hotarat de mult: "e desteapta- deci va ajunge departe, se va realiza profesional. E frumoasa- deci evident va face o casnicie minunata! "Asa ca vezi...se stia: eu voi ajunde cineva! Sigur idealul echipei "2+2". Credeam si eu asta... si cum sa nu fie asa, cand viata nu-mi luase inca nimic, ci se tot grabise sa-mi faca daruri. Deziluzia nu batuse inca la poarta mea. Intelegi ce-ti spun aici?! Eu nu invatasem inca primara semnificatie a verbului "a pierde" si nici nu tanjeam dupa "am invins ". Dar viata urma sa-si inceapa jocul de sah. Piesele trebuiau sa paraseasca adapostul cald al culiselor: 3, 2, 1, 0...Nimic?...Nici o cadere? Nici o piesa alba scoasa din joc? Nimic, inca!
Credeam ca m-am linistit recapatandu-mi zambetul, dar am cazut din nou in melancolie...si mi-e atat de somn...
Marti
Ajunsesem scolarita. Timpul trecea, iar fetita cu ghiozdan se inaltase si devenise o comoara. Poate...prea draguta!
Vacanta trecuse, trecusera si anii...Prima zi de liceu a venit intr-o dimineata frumoasa. Eram convinsa ca o sa ma trezesc la ora sapte. Niciodata nu ma trezeam mai tarziu. Era un reflex format in ultima vreme. Dar in acea dimineata ma sculam somnoroasa la opt fara un sfert. Cand mi-am dat seama cat e ceasul, m-am inspaimantat. Abia la opt si jumatate deschideam, emotionata usa clasei. Intarziasem o jumatate de ora....si stateam la zece minute de scoala! Spre marea mea usurare, langa usa se afla un viitor coleg- si el un intarziat. Dar, oricum la gandul ca nu voi mai primi singura "cearta" m-am linistit.
Si acum imi vine sa rad... parca aud cuvintele disperate ale profesoarei de la catedra : "Va voi fi diriginta. Am sa va predau romana- o materie care va invata ca intarzierile costa mult..."Nu as fi indraznit sa fac o miscare nesabuita, dar colegul nu ezita sa-mi sopteasca: "Destul de dura profa! Dar ea nu stie ca persoanele cu adevarat importante se lasa asteptate?! "Atunci am izbucnit in ras. Diriginta ne privea cercetatoare. Incercam sa ma opresc, dar nu izbuteam. Si nici acum nu pot, caci amintirea acelei zile o traiesc mai intens ca niciodata!
Tacere. O liniste deplina. Nici musca nu se auzea. Colegul imi arunca o privire complice si in momentul acela am simtit cum ma prinde de mana. Se uita cateva secunde fix in ochii mei si...m-am oprit. Ca si acum de-altfel, caci acea privire mi-a furat inca de atunci ceva...
Avea o figura atat de inocenta, incat, as fi vrut iar sa rad, sa hohotesc. Dar nu puteam. Mana care ma strangea din ce in ce mai tare imi oprea orice tentativa. Simt si acum sangele oprit in varful degetelor si rasul pierdut de acea strangere...
Voiam sa-mi cer iertare de la diriginta, dar nici nu apucasem sa deschid gura, ca- frumosul meu coleg mi-o ia inainte: "Aseara am fost la un ceai...de incheierea vacantei. Am condus-o eu...cam incet ".
A dat dovada de caracter luandu-mi apararea! Nu? Tu ce crezi?!...
Diriginta mai calma de asta data, il intreaba fara retinere: "Esti indragostit, nu ?" " Da ! "- veni raspunsul colegului. " Cand terminam liceul, ne casatorim ".
Toata clasa zambea. Pana la urma a zambit si diriga.
Mai era o singura banca, in fundul clasei, asa ca prevazatoare, diriga a facut un "schimb" de piese, iar pe noi ne-a pus intr-una din primele banci. Am fost mirata ca ne-a lasat sa stam impreuna. S-o fi gandit ca noi oricum vom comunica in timpul orelor si ca astfel rezolva problema!? Da. Cred ca s-a gandit ca e spre binele "comunitatii" sa fie cat mai putine discutii in clasa.
A sunat indata clopotelul si colegul m-a cuprins pe dupa umeri si m-a strans langa el, soptindu-mi: "Trebuie sa salvam aparentele. Daca ar afla vreun coleg ca toata istoria servita dirigintei este o inventie...n-ar mai avea farmec ".
Uitandu-ma spre el, am vazut doi irisi verzi in care straluceau parca mii de sageti luminoase. Un arc mai lipsea si Cupidon! Dar poate Cupidon aparuse deja, pentru ca nu m-am grabit sa ma indepartez...
I-am spus ca e neserios, dar ca imi e simpatic si asa. Ne-am plimbat putin prin curtea liceului. Am discutat nimicuri. Cel putin am reusit sa facem cunostinta si sa ne strigam pe nume.
Cand ne-am intors in clasa, pe banca era caligrafiat cu litere mari: "PORUMBEILOR". El a izbucnit in ras, iar eu voiam sa ma ascund...
Acesta a fost inceputul meu in dragoste. Eleva silitoare din scoala generala disparuse. Ma interesau acum si alte probleme in afara invataturii.
Inca din primele zile "el" devenise un prieten adevarat. Mi-am dat seama ca se indragosteste de mine. Dar eu...nu?! Raspunde-mi, te rog...ce se intampla cu mine ??
Miercuri
Imi rasfoiesc caietul, vad ca am scris binisor...Curaj, fetito! Ingrijeste-te putin de acest talent si vei ajunge o scriitoare cunoscuta! Dar, nu! In spatele acestei incercari, nu e nimic artificial, caci, tu jurnalul meu, ma ajuti sa vad mai clar in mine, sa-mi limpezesc gandurile si sentimentele...sa inlatur ce e urat.
.....Si astfel primul an de liceu s-a terminat. Peste cateva zile am plecat cu parintii la mare. Urma ca peste vreo saptamana sa vina si "el" cu un prieten, ceea ce s-a si intamplat. Am stat in acelasi hotel. Faceam plaja impreuna. Tot timpul parintii erau langa noi. Nu stiu exact ce gandeau, dar aveam impresia ca tin la "el".
Seara hoinaream, insa, singura cu el, iar apoi intram la discoteca. Nu stateam mult. Cand incepea sa se aglomereze plecam. De cele mai multe ori ne refugiam pe dig. Era placuta plimbarea. Imi placea sa privesc farul, marea luminata de el. Admiram valurile...care nu se dadeau batute! Acum as vrea sa fiu si eu ca ele: puternice si de neinvins...
Uneori ne asezam pe dig si gandurile ne zburau la prima zi de liceu, la felul cum ne-am cunoscut. Atunci imi venea sa imbratisez viata....eram fericita gandindu-ma ce buna poate fi.
Era o seara mai racoroasa ca de-obicei. Tin minte ca ne-am dus la hotel si am luat ceva pe noi. Am alergat apoi pe dig?In acea zi ne-am promis ca nu vom lasa pe nimeni sa ne desparta si ca toata povestea noastra se va sfarsi ca in povesti: cu o nunta mare! Si totusi acei ochi verzi parca plangeau...
Ultimele trei saptamani le-am petrecut la bunici, la munte, departe de el. Inainte mi-ar fi placut sa stau in acele locuri frumoase de munte, dar simteam ca pentru mine nu mai poate fi "splendid" decat acolo unde e si el...
Ma gandeam cu atata pasiune la el, incat il simteam langa mine tot timpul. Numai ca el nu era...si asta ma nelinistea mereu.
Ce frumos! Am impresia ca sunt pe calea de a ma preda! O fi un rest al adolescentei care zacea in adancul inimii mele paralizate? De ce acesta melancolie??
JOI
Ma intorceam acasa. L-am revazut abia cu o zi inainte de reinceperea scolii. L-am recunoscut de departe...dupa mers. Zambea...un zambet in coltul gurii. Paralel totusi cu zbuciumul ochilor...Ii simt si acum dorinta aceea arzatoare de viata. Prea mult foc in ochii aceia verzi: patrundea lumea si ardea impreuna cu ea?
Mi se parea slabit si trist...M-a luat de mana si ne-am plimbat. N-am prea vorbit, mai mult am tacut. La un moment dat insa, pe o banca, m-a sarutat pe obraz si mi-a spus ca ma iubeste.
A doua zi dimineata, scoala a inceput. Toti au observat o schimbare...Insa nimeni nu stia ce se petrece cu noi. Poate ca nici eu...nu am avut destul timp sa-mi dau seama...
Prima luna de scoala am petrecut-o la maxim. Nu crezusem ca dragoste lui mai putea creste. Si totusi...simteam ca ma iubeste din ce in ce mai mult.
In fiecare dimineata venea sa ma ia de acasa, iar apoi mergeam impreuna la liceu. Lucrurile intrasera in normal.
Intr-o dimineata insa nu a venit. Nu-mi daduse nici un telefon prin care sa ma previna. L-am asteptat mult...Tin minte ca faceam haz, zicand ca "a uitat sa se trezeasca", ca atunci cu un an si ceva in urma. Apoi am inceput sa-mi fac griji. Acasa nu raspundea nimeni! Toata ziua la scoala am fost o umbra...Stateam tacuta, intrebarile curgeau pa langa mine. Toti ma priveau. Isi dadeau seama c-a intervenit ceva si se agitau la ideea ca poate ne...vom desparti. Fusesem impreuna sub ochii lor, mai bine de un an. Si nu numai atat. Credeau ca si inainte, o perioada destul de lunga, am fost un cuplu ideal. Deci nu conta ce se patrecuse de fapt. Important era ca intervenise ceva si ochii mei devenisera atat de nesiguri, de intrebatori...Ce sa fie?
Aflasem in cele din urma ca e internat la un spital, pentru operatie. Cand am ajuns acolo, nu mi s-a permis sa stau cu el decat doua minute. Zambea...si era linistit. Credeam ca e ceva trecator si ca se va face in curand bine...Asta imi spusese si el...dar...
A doua zi trebuia sa-l gasesc intr-o noua rezerva. Cand am cerut sa-l vad...el...nu mai era. Voiam sa-l mai vad macar o data...si am izbucnit in plans.
Peste putin timp au venit si parintii mei. Mama avea ochii rosii si dadea impresia ca tremura...
Spune-mi "tu" ce ai fi facut ? Cum ai fi procedat cand sub ochii tai dispareau toate visele, sperantele, dragostea...
VINERI
M-am plimbat singura si am admirat inca o data frumusetea naturii. Totul ma tulbura: un apus frumos de soare, cerul senin, furtuna, dar mai ales intinsul viu al marii...Am visat mult in pat. Apoi m-am sculat ca sa scriu. Nu pot sa dorm. Ma gandesc la lucruri urate, nu e vina mea...e ceva mai tare decat mine. Si acei irisi verzi...ma urmaresc....
Da...ma simt singura si cred ca nimeni nu m-ar putea intelege. As vrea sa spun cuiva, dar nu pot fi sincera...pe cand cu "tine"...nu am nici o retinere. Ma intelegi, nu?!
Rad de iubirea mea. Mi-am facut atatea iluzii...Cum voi trai fara el? Sunt ravasita, am plans toata seara...si acum m-am sculat ca sa scriu aceste randuri. Fara el, viata nu mai are nici un farmec.
Cum sa comsumi atata energie si gand curat intr-o atat de frivola si de inselatoare preocupare ?! Dragostea este idealul celor fara ideal. Un drum pe care patrunsesem atat de entuziasmata, se dovedeste acum, a fi doar o fundatura?o caraghioasa ratacire! Poate ca m-am lasat inselata de o fluturatica iluzie! Categoric. Iubirea?! Castigand-o pierzi, pierzand-o castigi ! Duca-se! Nu merita! Cere prea mult timp, rabdare, zbucium?Cel mai trist e ca nu trebuie sa gresesti pentru a pierde. Te trezesti intr-o zi ca vine si-ti spune fara un cuvant: adio, am gasit pe altcineva sau pur si simplu moare?Si ramai naucit in mijlocul drumului : "gata, inapoi, pe aici nu mai gasesti nimic de iubit, e pustiu si?trebuie sa cauti in alta parte! "
O acuta senzatie de gol si zadarnicie?S-a dus! Nu mai este ! A pierit si pentru mine sansa acelei iubiri mari, unice, frumoase, depline si definitive, cu care viata se ambitioneaza sa ramana mai tuturor restanta?
Ce trebuie sa pretinzi si ce trebuie sa refuzi? Ce iti este permis sa ravnesti si ce nu-ti este ingaduit sa strivesti? De ce nu poti iubi pe cineva, din simplul si esentialul motiv ca te iubeste??Mi-am dat seama ca drumul este mai greu si mai anevoios decat imi inchipuisem. Nu-mi ramane, acum, decat sa astept. Rabdare, rabdare, rabdare, rabdare?incredere, incredere, incredere?SPERANTA!
De ce fetele sunt atat de sensibile si eu mai mult decat celelealte? Adun numai suferinta. Nimeni nu ma intelege, nimeni nu ma iubeste asa cum iubesc eu.
Noapte buna steaua mea! Ajuta-ma sa dorm ca sa-mi treaca durerea. As vrea sa dorm mai mult pentru a scapa de aceasta atmosfera care ma apasa, de vocile soptite, de acest sentiment de neputinta in fata acestor fapte pe care nu le pot evita. Stiu ca sunt lasa...dar ce sa fac?!
Am ochii grei...si gandurile mele zboara atat de departe...Cred ca-ti voi mai scrie maine...
SAMBATA
Am o lene grozava. Nu ma pot gandi la nimic. Mai mult, recitindu-mi jurnalul am observat ca m-am schimbat foarte mult. Eram mai vesela, imi placea sa rad, sa fac taraboi, acum sunt plictisita. Nu mai am chef de nimic. Imi vine sa fac tot felul de prostii: nu conteaza ce...Nu mai suport sa-mi vad colegele care vin mereu sa-mi povesteasca toate idioteniile! Sunt prea banale ca sa le ascult, iar eu sufar din cauza lor. Ori de cate ori au ceva care nu le merge bine, se reped la mine. E ridicol...n-am timp nici macar de persoana mea. E o nebunie! Imi traiesc viata fara sa o cunosc.
Hei, ingerasule! Ma auzi? Ajuta-ma: vreau sa dorm!
Nu m-am culcat. M-am dus la fereastra si am privit stelele. Imi era prea cald. M-am gandit la el. Speram sa-mi revin mai repede, dar sunt inca marcata.
Totusi regret putin trecutul...mi-ar fi placut sa fie altfel...E mai dur asa, fiindca si vointa trebuie sa intre in joc. Cred ca nu mai sunt adolescenta. Am iesit din forma de viata traita mai mult cu inima decat cu sufletul, viata mea e mai mult pentru altii. Dar nu trebuie sa uit tot ce a fost frumos acum ceva timp in urma...entuziasmul unor momente...acea iluzie care ma face sa ajung la visare, fara sa ma tem de lovituri grele.
Pe de alta parte, am descoperit ca lumea din jurul meu nu este totdeauna frumoasa, asa cum credeam eu. Uneori e trista...
As vrea sa fiu aceea care in prezent si in viitor, angajata in lume, sa aduca iubirea. As vrea sa ma uit pe mine cat mai mult posibil si sa daruiesc. Oamenii au nevoie de iubire...asa cum am si eu nevoie de "el".
Poate ca aceasta trista poveste mi-a dat o lectie de viata: am devenit mai realista. In fata acestui ideal nu trebuie sa visez chestii extraordinare ca sa accept sa iubesc din ce in ce mai mult. Sa fiu atenta cu parintii, sa nu-mi reped prietenii, sa fiu deschisa fata de colegele de liceu, gata sa ascult toate povestile lor. Stiu ca actionand astfel, voi da celorlalti caldura ce-mi lipseste mie acum...si lumina pe care am cautat-o atatea nopti. Stiu ca asa si-ar fi dorit si el sa fiu....
E trecut de miezul noptii...Ma ridic de la birou. Ochi-mi sunt obositi. Simt asta mai ales acum, dupa ce am stins lampa. Noroc ca maine e...o alta zi! Fir-ar sa fie!! De data asta ma culc!
DUMINICA
Ma plictisesc, ma plictisesc. Am incercat sa ma distrez, dar n-am reusit. Ar trebui sa invat, dar n-am chef. De ce oare imi vin mereu ganduri triste?
Am ramas mult timp la fereastra, visand, incercand sa alung plictiseala, dar chiar si visele mele sunt triste. Am un chef nebun sa iubesc!
Alaturi bazaie un radio. Ma deranjeaza! As vrea sa nu mai fie soare, nici cer albastru, nici pasari, nici flori?As vrea ca pamantul sa fie o gaura neagra unde sa-mi ascund necazurile!
El imi lipseste?m-a parasit! Sunt dezmagita. Nu mai pot deci, conta decat pe tine?jurnalul meu!
Sunt o proasta, ma enervez, nu ma pot stapani si ma framant mai mult constatand asta. Luciditatea ma face tot mai nelinistita. Stiu bine ca sub pretextul acestei pierderi?incerc sa ma ascund de viata. Si ce e rau in asta? Spune-mi! Da stiu?nu e corect, e prea mult?Ar trebui sa fiu calma, intelegatoare iar eu sunt nelinistita si nervoasa.
Nu faptul ca inca-l mai iubesc e rau, dar ca-l iubesc in mod gresit...poate egoist. Acum "el" e doar o amintire...o parte din sufletul meu.
Mi-e somn, dar m-am asezat din nou la fereastra pentru a privi luna intre nori. Cand e descoperita, ma fascineaza. Azi e luna plina? La dreapta, deasupra a aparut o stea stralucitoare, mai luminoasa decat toate. Am descoperit-o eu...si simt ca e steaua mea. Acum sunt mai calma, linistita, fara emotii dezordonate. Stiu ca "el" a fost dragostea mea? Stiu ca va fi mereu langa mine si ma va veghea.
Sunt fericita... Tristetea mea se risipeste ca prin minune. Stiu ca mai tarziu voi fi si eu o stea!...
Subiect: Jurnalul unei amintiri.... (Citit de 29402 ori)
