Să vezi cu inima....

[nibasus]

             S A   VEZI   CU   INIMA   .........
                                                                                             După   MICUL  PRINȚ  de
                                                                                             Antoine de Saint – Exupery

Închin  această  poezie , celor  cu  suflete  pustii
Acelora  care-și  aduc  aminte , încă  cu  plăcere ,
Că  mai – nainte  de- a  fi oameni  mari , au  fost  copii ,
Acelora  ce-n  deznadejdea  clipei , nu pregetă  să  spere .
                                          X
La  zece  ani , am  scris  o  poezie . Mă  și  credeam  poet !
Azi  , n-o  mai  știu  prea   bine ; vorbeam  în  versuri  despre soare ,
Despre  al zilei  DOMN , ce se  stingea , nefericit , încet
Iar  oamenilor  mari  , nu le păsa deloc , că  astrul  moare .

Am  suferit  profund  când  cei  mai  mari   mi-au spus , dar nu discret ,
Să  las  în  grijă  altora , degrabă , versul , poezia ,
Că  soarele  nu-i  în  pericol ,  că  eu  sânt  pseudo-poet ,
Că-mi  joacă , ne-ndoielnic , feste , vârsta  și  cu  fantezia .

Cum  niciodată , singuri , oamenii  cei  mari , nu  înțeleg  nimic
Le  explicam , pe  îndelete , cu  disperarea  cea  mai  mare ,
Că  Soarele-i  de fapt  Pământul , neprotejat , naiv , și mic ,
Că  el , Pământul , rănit  de ură  și  prostie , va dispare .

Am  cunoscut  apoi , de-a  lungul  vieții , peregrinând  sub  stea ,
O  serie  de  oameni ; serioși și  neserioși , inculți  și culți ....
Pe  care-i  încercam pe-ascuns  , firește , cu  poezia mea
”Ei , sânt  doar  copilării !”  spuneau , invariabil , cei  mai  mulți .

Am  trăit  așa , pribeag  în  lume , ani  multi , dar  oare  i-am  trait ?
Călătoream  cu  mintea , ori  aevea , dar  pururi  solitar .
Am  tot murit ,  și înviat  vremelnic . Și  iarăși  am  murit
Fără  să-mi  schimb  părerea despre oameni ; -pustiu fără  hotar !
                                              X
Eram  mai  singur , decât  se poate  spune , în câteva cuvinte ,
La  mii de ani  lumină , de orice  bucurie  ori  speranță ,
Când  ea-IUBIREA , atîta  așteptată , mi-a  apărut – nainte
Și  mi-a  cerut : ” Să-mi  scrii  o  poezie ! Ori , cântă-mi o  romanță ! ”

Uimit , am luat  din buzunar , stiloul  și-o foaie  de hârtie
Pe  care-apoi , am  așternut grăbit , povestea  despre  soare .
” Nu ! Nu ! N-o  vreau  pe-aceasta ! Scrie-mi , de poți , o altă poezie ;
Sântem  sătui  de-atâta ură , și  prostie , și  trădare ! ” .

Atunci , precum  în  fața  unei  taine , profund  copleșitoare   ,
Oricât  de  nefiresc  părea  să  scriu , pierdut  într-un  pustiu ,
Străfulgerat  de-un  gând , am  scris  din  nou , cu  mare-nflăcărare
Dar , de-astă  dată , am  scris  despre  iubire . Tot  ce știu .

I-am  oferit , cu  poezia –odată , zălog  , chiar  viața  mea
Apoi  am  întrebat-o ; ” De  unde  vi  Iubire ? Spre ce destin  mă  porți ?”
Târziu , din  sfera  tăcerii-ngâdurate , veni  răspunsu-așa :
”Singur, drept  înainte , nu poți să mergi , la  nesfârșit .Nu poți !”

”Iubiri-i  plac și  florile  cu  spini ? ,..... am  pus o altă întrbare  ! ”
”Da  sigur, da , îmi plac și florile cu spini ! ” mi-a  spus  stingheră
”De  zeci de mii de ani sânt  flori  cu  spini , drept armă-de-apărare ,
Și-și  dau  atâta  osteneală , pentru  o CLIPĂ  , efemeră ! ”.

”Precum  florilor  le  stau  aproape  spinii , brațul  apărării ,
Căci  bătălia  florii , pentru  floare-i  rânduială  veche ,
Tot  așa , iubiri-i stau , mereu  aproape , spinii  remușcării
Pentru  salvarea  poeziei  și  minunii  vieții ,  nepereche ! ”.
                                              X
Acum , EA , nu mai este ! S-a  risipit  în  flori  neprihănite...
”Nu pot  să-ndur , atâta  fericire ! ” – mi-a  spus , când  a  plecat –
”Sânt  ostenită . Mă  duc  ca  să  revin . Să  nu  fi   trist  iubite ;
Îți  va  părea  că  am  murit , de  tot , dar  nu  va  fi  adevărat ! ” .

De  atunci , ani au trecut . Sânt  singur ....”singur ” , ecoul  mă-ngână...
Câteodată , în  gând , o mai  caut , o mai  chem , și îi fac  confidențe .
Pustiu-i  frumos  pentru că , undeva , el  ascunde-o  fântână
Pe  care  inima o știe ! Ochii , nu văd  decât  aparențe ! .

Am  învățat  să-mi  domin  durerea .Întotdeauna , ea , trece
Mă  judec  pe  mine .Drumu-i   spre  oameni . Doar  așa , izbândim !
Avem  nevoie  de prieteni , când  durerea e  cruntă  și  rece
Dar , rămânem  datori , să o știm ! Răspundem de tot  ce-nblînzim !.

Din păcate , nu avem  timp  de nimic ! Sântem oameni  grăbiți !
Nu  privim  viața cu  ochi  de copil . Cumpăram  lucruri  de  gata ,
Numai  că , neguțătorii  de prieteni , n-au  fost  încă  găsiți !
Și  chiar  de ar  fi , la  vânzare , prea  mare  ar  cere  ei  plata .
                                          X
Să  condmnăm  despotic ,  iubirea , din când în  când , nu-i  greu
Sau  doar  s-o  acuzăm , de paradisul , pe care l-am  pierdut !....
Dar , hai  s-o  grațiem , de fiecare  dată , ca  s-o  avem  mereu
Și-o  sa  ne-aducă-n  suflet , bucuria  , cel  mai  de  preț  avut !
                                       X
De  va  veni  la  noi  IUBIREA , redevenim , copiii  din trecut  ,
Suavi  și  blânzi , frumoși  și  tineri , vom  fi  subiectul  altui  început !
                                      X
De  va veni  la noi  IUBIREA ............