mircea cartarescu.. marfa poezia

[ancutza]

Mircea Cărtărescu

„Femeie, femeie, femeie...”

...atâta lumină era pusă în fondul de ten de pe umerii obrajilor tăi
atâta spaimă în adânciturile claviculelor tale
atâta modernitate şi nonşalanşă în mersul tău
atăt je me’n fichism, atât nenoroc...(...)
cine mai eşti?unde mai există nostalgia ta, neajutorarea ta, egoismul tău?
Uşurată de tine viaţa mea s-a repezit în sus şi mă sufoc
Şi nu pot chiar nimic să înşeleg
Ah, femeie, femeie, femeie...
Acum nu pot decât să aştept telefoanele tale,
Să ascult muzică, să mă întâşnesc cu prietenii,
Să mai citesc, să mai merg la vreun film,
Dar mă înfund într-o hinayana de nerespirat şi nu vreau să te întorci
Ci vreau să nu fi plecat niciodată...
Dragă, atât de draguţă erai când vroiai să faci mişto, sau când îşi trebuia dragoste
Cine îşi decheia singura nasturii de la cămaşa-n carouri?
cine învăţa la pedagogie cu ochelarii-n nas până i se făcea greaţă?
Când îmi dădea rime să-i fac sonete?
...acum pentru mine ţii de fiziologic
Acum tu eşti doar o torciune de degete, o rupere de tendoane
Acum tu eşti doar un lac de sânge unde-a fost cineva căsăpit
Pe zăpada dumnezeiască din Bucureşti,
Acum tu eşti doar p fostă colegă de facultate
O fostă, dulce colegă din facultate, din tinereţe...

...acum tu eşti o superstiţie, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de feţe.