E noapte. Târziul ia forma tristeţilor mele mărunte. Între noi a crescut tăcerea ca o iguană verde. Îi presimt coada încolăcită printre smârcuri. Mi-am construit o insulă verde. Mareea o acoperă cu fiecare răsărit de lună. Mi-e sete. De mere coapte şi de zahăr candel. Noaptea îmi rupe din carne bucăţi mari de nisip. M-am ascuns în mine ca-ntr-o cochilie spartă. Mă inundă oraşul cu felinare roşii agăţate indecent de lungile streaşini ale privirii. Umbra şi-a făcut în mine culcuş ca-ntr-o copaie de lemn. Singurătatea muşcă din mine ca un câine flămând dintr-o bucată de pâine mucegăită.
Subiect: Ca un câine flămând (Citit de 1214 ori)