Undeva departe, sprijinit pe un gând frumos, îmi asculți tăcerile. Îți povestesc despre mine, despre noi. Din când în când zâmbești nostalgic. Din când în când îmi trec mâna prin păr. De dor…
Din vreme în vreme zâmbim, uneori de același gând, un gând care nu e împărțit la doi. Eu îmi plec privirea, tu zâmbești. Ai vrea să-mi ridici capul, să mă privești în ochi. Aș vrea sa-ți cuprind obrajii. E liniște iar gândul mai face un ocol al pământului.
Și apoi, de ce să ne vorbim? Inimile noastre sunt lipite într-un întreg. Nu trebuie să ne vorbim atât timp cat același gând trece prin noi.
De câte ori mi s-a spus să tac, am tăcut. În fiecare din tăceri te regăseam și în fiecare din tăceri ți-am spus mai mult decât aș fi spus într-o mie de cuvinte. Și dincolo de tot ce ne-am spus când am tăcut, nu mai e decât liniștea. Liniștea fiecărui strigăt, al fiecărei chemări, al fiecărui suspin cu care îți pecetluiesc nopțile.
Subiect: Tristeţea din tăceri (Citit de 2264 ori)