De ce cu atâta ușurință spunem mor
-Tratând și drama-n superficial-
Ne păcălind; luând muribundul în ușor,
Crezând că-l vindecăm cu teatral?
De ce cu atâta ușurință ne urâm
-Uitând de suferința ce-o produce-
Când, fără suflet, amiciții omorâm
Și punem dragostei semnul de cruce?
De ce cu atâta ușurință ne mințim,
În loc de-un pur și simplu adevăr,
Esențial; o viață scurtă să ne ocrotim
Neîntinate inimi, în perpetuu-amor?
De ce cu atâta ușurință blestemăm
-Pe când perverși ne închinăm la sfinți-
Neștiind de crucea, singuri, ce-o purtăm,
Că-i pusă-n căpătâi, la dragi părinți?
De ce cu atâta ușurință râdem, plângem,
Din falsele lentile de contact
Și-n fond, fără regret, inimi le frângem,
Trăind prezentul simplului impact!?
De ce cu atâta ușurință chiar murim,
Uitați, încă-nainte de-a pleca...
Înconjurați de-o lume-n țintirim
Ce vrea să-i dai și-atunci, și-a n-o uita!?
De ce cu atâta ușurință ne vrem greul,
Ne complicăm, în cercuri, vicioși,
Cu scop de-a juca rol, cum Dumnezeul...
Tot răstignind, la infinit, neștiți Hristoși!?!
21.11.2010
Subiect: Reflecție finală (Citit de 967 ori)