am trait cu nazuinte, cu nelinisti, cu ochii mari deschisi intr o sfortare asemenea acelei pe care o face orbul sa vada. Si nimeni nu m a ajutat sa vad adevarul,sa mi aleg cararea ce mi s ar fi potrivit. Am adulmecat in aerul fiecarui anotimp, al fiecarei clipe, rostul vietii mele, implinirea mea adevarata, fara s o gasesc.Am dat proportii nemasurate dezamagirilor firesti la varsta cand si iluziile par mai mari...cand ti se pare ca fericirea intreaga ti se cuvine...cand n ai nici ingaduinta, nici intelepciunea de a intelege tot ce se petrece in viata ta.Greutatile pe care le am intampinat ca sa mi pastrez demnitatea au depasit parca toate fortele cu care am pornit la drum. Casatorindu ma mi s a parut, am crezut ca voi gasi un adapost, liniste, o prietenie calda si o mare usurare.
Am incercat de multe ori sa lamuresc cauza neintelegerilor dintr noi. Azi mi se pare ca trebuie sa fi fost un punct de plecare gresit, asa cum se intampla cand sari un ochi la impletiturile cu andrele, dupa care totul iese rau. Daca iti dai seama numaidecat de punctul gresit si ai curajul sa desfaci pana acolo, totul se mai poate indrepta. Alteori iti dai seama tarziu, cand lucrul este prea avansat si, neavand curajul sa desfaci, iti spui:
"Lasa, voi cauta sa repar pe cat se poate, nu se baga de seama. Si apoi nu e decat un singur punct gresit!"
Dar de atunci te poticnesti la fiecare rand si ochiurile gresite se inmultesc si nu mai stii cum sa repari greseala dintai.
Ce mult vorbeam la scoala in recreatie sau prin oracole despre dragoste, despre casatorie. Cu cata infrigurare ne imafinam noptile de miere, Ce sigure eram ca stim totul despre cele dintai imbratisari!
N am ajuns la bucuria spre care tindeam, la deplinatatea spre care aspiram si care, banuiam ca poate, ca trebuie sa existe. Asteptam neimpacata, visand cu ochii deschisi, sa se risipeasca intunericul, sa inceapa o noua zi. Dar in fiecare zi vedeam cum se ridica in jurul meu ziduri inalte si reci. Ma simteam ca un condamnat care incearca stupid sa rupa gratiile ferestrelor, ca un animal care incearca prea devreme sa se trezeasca din hibernare. Visam mereu la momentul in care ma voi trezi si cand voi auzi ciripitul pasarelelor si voi simti caldura soarelui.
Si judecandu ma aspru, incercam sa ne apropiem cumva, sa i vorbesc despre toate prin cate am trecut, despre ceea ce asteptam si intelegeam eu prin "noi", sa plang in bratele lui fara sa i spun de ce, sa devenim prieteni. Dar el nu a inteles niciodata ca poti fi amarat si cand nu te doare ceva care sa aiba un nume si pentru care sa ti dea doctorul ceva "buline de leac".
De ce n am renuntat atunci? Pentru ca ma obisnuisem cu imbratisarea lui grabita, noaptea, in intuneric...pentru ca imi era teama de gura lumii si de singuratatea careia ii facusem candva curte si de care incercasem, in ultimul timp, sa divortez...Prezenta lui imi dadea un echilibru, o liniste, dar mai ales o siguranta.
Lacrimile de la o vreme nu se mai desprindeau. Se resorbeau si parca se transformau in pietre, care ma apasau pe piept. O jumatate de luna plutea pe linistea albastra a cerului...singura si inutila ca si mine.Fruntea mi era rece. Traiam clipe prin care , parca, mai trecusem.
Zilele treceau iar searbede si goale. Imi dadeam seama, cu groaza, ca nu mi placea ceea ce faceam si ca daca nu te pasioneaza meseria pe care o faci, esti pierdut. Si el nu intelegea de ce ma framant. Incercam sa ma apropii de el fara sa izbutesc. Felul lui de a gandi-rece,strans,logic- intr un fel care ma impresionase la inceput, mi se parea acum inuman, lipsit de intelegere pentru nuante, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi ar fi placut sa fie cald,generos, drept, sa participe, la fel ca mine,la tot ce era viata. Sa ma mangaie cand ma simteam necajita, ba chiar sa mi spuna cuvinte duioase. Dar el intelegea lucrurile altfel. Le impartea in inutile si utile:
" Cand stii unde vrei sa ajungi, de ce sa mai ocolesti?"
O gaza efemera se naste la noua dimineata, in plina zi, ca sa moara la ora cinci spre seara. Cum va putea ea sa inteleaga noaptea? Mai dai opt ore de existenta si atunci va vedea si va pricepe ce e noaptea.
Mereu ma intreb cum ar fi fost daca nu l as fi cunoscut pe A...daca viata mea s ar fi terminat cu cateva ore inainte de a l fi intalnit....
Mi a vorbit firesc, de parca ne am fi vazut in fiecare zi. E adevarat ca vorbeam in fiecare zi la telefon. Ne am plimbat...Nu intelegeam de ce imi face atata placere ca ma puteam uita in ochii lui. Si vorbeam si mainile mele ii spuneau cat de emotionata eram...Il simteam aproape de mine si tot atat de aproape, ca si mine, de clipa aceea si tot atat de departe, ca si mine, de ceilalti oameni si de viata lor.
Mainile lui erau atat de aproape de ale mele, si distanta dintre ele se micsora...sau crestea...
Am simtit ca vrea sa ma atinga ..." Nu se poate, ar fi prea mult! am strigat inaluntrul meu...si mainile s au retras.
Mi a fost frica sa nu ne intalnim cu el. Intrasem in panica pentru ca s ar fi vazut pe fata mea placerea de a fi langa A.
Cu A fiecare particica de timp se scurge armonioasa, adevarata, si desi nu se ntampla nimic iesit din comun, mi se pare ca traiesc, ca nu mai am nevoie sa mai astept altceva. In restul timpului se intampla o multime de lucruri si totusi simt vidul. Imi face atata placere sa fim impreuna si e atat de nou tot ce se ntampla de fiecare data cand ne vedem, ca mi e imposibil sa mai renunt.
Subiect: parte din mine (Citit de 11036 ori)