Insuportabila stare de "Fericire"

[Cineva]

Omul fericit este la fel de rar ca si floare de colt. Fericirea este o stare atat de rara tocmai pentru ca ea este o stare insuportabila. A fi fericit inseamna a urca pe Everest sau a zbura....iar acolo nu ajung decat cei pregatiti temeinic. Fericirea se transforma intr-un varf cu mult mai maret, cu mult mai periculos si mai infricosator decat Everestul. Caci pe munte te descurci, dar in sufletul propriu urcarea poate dura o viata.Fericirea este pentru cei puternici cu adevarat......si nu pentru cei ce se prefac a fi puternici. In fericire straluceste briliantul inteleptilor, nu al celor daruiti intelectului. Intelectul nu poate fi fericit, pentru ca din el se scurge povara continua a nevoii de miscare si existenta, in interiorul careia nefericirea iti da o polita de asigurare cu titlul: "Daca te doare, existi !"

Nefericitul nu poate suporta fericirea....fiindca fericirea s-ar putea sa insemne un fel de a sta ca o floare in glastra sau ca un pom in gradina...un fel de a-i lasa pe toti sa te priveasca, sa te rupa, sa te admire, fara ca acestea toate sa-ti provoace vreo impresie oarecare. Intr-un fel si floare si pomul si fericirea isi urmeaza "programul" si gata....Dar fericitul si nefericitul....unul se zbuciuma iar altul curge si, prin curgere ii lasa naturii drepturile ei....unul se bate in zadar cu natura, altul o urmeaza.... unul alearga, se zbuciuma, se aseaza impotriva curentului, altul se lasa purtat de el. Sa urmezi curentul pare a fi insuportabil, de-a dreptul lipsit de sens si de viata. Habar n-ai ca degeaba te zbuciumi si tot degeaba te lamentezi....ca tot plansul tau e-n zadar, cata vreme apa merge....tot in sensul ei....ca si viata.

Sa curgi ca apa....sa cresti ca floarea....sa te inalti in vazduh ca pomul: iata "fericirea". La fel de insuportabila ca linistea, ca pasivitatea, ca si curgerea apei. Zbuciumul din noi arata cat de greu este sa te lasi cucerit de fericire, nu atat s-o cuceresti. Starea de fericire e mereu aproape, iti da tarcoale, da buzna peste tine, dar te cuprinde febra de indata ce fericirea iti calca pragul. Binele devine enervant prin intelectul cel aprig, prins in capcana gravitatiei.

Si, cand te enerveaza sa fii fericit, esti ca un copil care-si tranteste papusa cea noua de dragul de a o repara. Si asa reparam papusi....iar fericirea......fericirea devine pe zi ce trece mai rara.......

[dina]

O, desertaciune* a desertaciunilor, zice Eclesiastul, o desertaciune a desertaciunilor! Totul** este desertaciune.
    Ce* folos are omul din toata truda pe care si-o da supt soare?
    Un neam trece, altul vine, si* pamintul ramine vecinic in picioare.
    Soarele* rasare, apune si alearga spre locul de unde rasare din nou. 
    Vintul* sufla spre miaza-zi, si se intoarce spre miaza-noapte; apoi iaras se intoarce, si incepe din nou aceleasi rotituri.
    Toate* riurile se varsa in mare, si marea tot nu se umple: ele alearga necurmat spre locul de unde pornesc, ca iaras sa porneasca de acolo.
    Toate lucrurile sint intr'o necurmata framintare, asa cum nu se poate spune; ochiul* nu se mai satura privind, si urechea nu oboseste auzind.
    Ce* a fost, va mai fi, si ce s'a facut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.
    Daca este vreun lucru despre care s'ar putea spune: „Iata ceva nou!" de mult lucrul acela era si in veacurile dinaintea noastra. 
   Nimeni nu-si mai aduce aminte de ce a fost mai inainte; si ce va mai fi, ce se va mai intimpla mai pe urma nu va lasa nici o urma de aducere aminte la cei ce vor trai mai tirziu. 
   Am zis* inimii mele: „Haide! vreau sa te incerc cu veselie, si gusta fericirea." Dar iata ca si** aceasta este o desertaciune.
   Am zis* risului: „Esti o nebunie!" si veseliei: „Ce te inseli degeaba?"
    Am hotarit* in inima mea sa-mi veselesc trupul cu vin, in timp ce inima ma va cirmui cu intelepciune, si sa starui astfel in nebunie, pina voi vedea ce este bine sa faca fiii oamenilor supt ceruri, in tot timpul vietii lor.
    Am facut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sadit vii;  mi-am facut gradini si livezi de pomi, si am sadit in ele tot felul de pomi roditori. 
    Mi-am facut iazuri, ca sa ud dumbrava unde cresc copacii. 
     Mi-am strins* argint si aur, si bogatii ca de imparati si tari. Mi-am adus cintareti si cintarete, si desfatarea fiilor oamenilor: o multime de femei.
  Am ajuns* mare, mai mare de cit toti cei ce erau inaintea mea in Ierusalim. Mi-am pastrat chiar intelepciunea.
   Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima dela nicio veselie, ci am lasat-o sa se bucure de toata truda mea, si aceasta* mi-a fost partea din toata osteneala mea.   
    Apoi, cind m'am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe cari le facusem cu minile mele, si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate este numai desertaciune* si goana dupa vint, si ca nu este nimic trainic supt soare.   
   Nu* este alta fericire pentru om decit sa manince si sa bea, si sa-si inveseleasca sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am vazut ca si aceasta vine din mina lui Dumnezeu.
  Cine, in adevar, poate sa manince si sa se bucure fara El? 
   Caci El da omului placut Lui intelepciune, stiinta si bucurie; dar celui pacatos ii da grija sa stringa si s'adune, ca sa dea* celui placut lui Dumnezeu! Si aceasta este o desertaciune si goana dupa vint.
    Deci, daca un om traieste multi ani, sa se bucure, in toti anii acestia, si sa se gindeasca ce multe vor fi zilele de intunerec. Tot ce va veni este desertaciune. 
    Bucura-te, tinere, in tineretea ta, fii cu inima vesela cit esti tinar, umbla* pe caile alese de inima ta si placute ochilor tai; dar sa stii ca pentru toate acestea te va chema Dumnezeu** la judecata. 
    Goneste* orice necaz din inima ta, si departeaza raul din trupul tau; caci** tinereta si zorile vietii sint trecatoare.