Când din contemporani îmi mor, e atât de straniu, ca o vrajă,
Ce-mi dă întâi regret, fior, apoi ca un delir, o mreajă,
Să știu ce-or fi găsit sublim, de s-au dus fără remușcare,
De parc-aș vrea să strig ”... venim! Când trece cursa de plecare?...”.
E ca o liniște suavă, după pieirea asumată,
Căci nu se-aude voce gravă, reproș, înspre o ființă vinovată...
E-o umilință fără seamăn și-o demnitate imortală,
Cum orice apropiat, un geamăn, ar fi plecat la o altă școală...
... Și nu-l mai știi, de-atunci, plecat rămâne pe vecie,
Doar poza minții-i în spelunci, pe-un raft, din scoarța cenușie...
E, azi, anunț că D. Patriciu, bogat, plecat e, făr’ să vie...
19.08.2014
Subiect: Plecări contemporane (Citit de 2004 ori)