Livada uitării

[goeteri]

Liane întinse, pârlogind mărăcinoase,
De muri cu volbure ce prind în verzi cătușe
Pas cercetaș de vremi din firi apuse,
Printre strâmbași puiandrii în ramuri des golașe.

Înalte crengi țâfnoase în trunchiuri vechi de pruni
Știuți doar după coaja-n lucii foi crăpândă,
Din care țepi alungi se-ntrepătrund s-ascundă
Firave frunze-n vârfuri spre cerul cu lăstuni.

Ades, adesea, cioate, sau cioturi, buturugi,
În putrezire brună cu lucii în caramel
Sunt mărturii furtunii, sau cozilor de oțel
Ce în avânt sălbatec nu s-au pliat nici rugii.

Arar, de-o palmă înguste, șerpuiesc rectilinii
Dâre de-un bej deschis, printre cremoase gloduri
Ce duc spre-un gard de crăci legat nuiele-n noduri
Și move zbârcituri sunt rod ascuns luminii...

... Și uitării hominide, ce-a strâns claustrofobic
-Cu gând hapsân de poame, jurându-le îngrijire-
Puieți crescuți în pomi, coloane de îndârjire...
Cum armie în divizii linșată anaerobic.

Hățișul scrijelește, se năpustind grămadă,
Lăsând albicios urme pe piele, roșu-n carne,
Pedepsind pe intrus; agață să-l răstoarne!...
Că un suflet e-n peril, se răstignind... Livadă!
22.08.2012