5
« : 13 Iulie, 2011, 10:29:34 a.m. »
Foame sau lăcomie?
(o fabulă mereu contemporană)
O gărgăriţă, simţindu-se importantă şi frumoasă, şade pe tocul uşii. Îşi flutură aripioarele în căldura soarelui doar aşa, de paradă, fără să îşi ia zborul, şi zice, de parcă ar avea spectatori: "Primul care trece pe aici îi iau taxă. În primul rând pentru că foloseşte uşa mea ca să iasă din casă, în al doilea rând pentru că are privilegiul să mă vadă pe mine de aproape". S-au agitat mulţi oameni pe aici zilele astea, dar lor nu le poate cere taxă, pentru că ei sunt mai sus în piramidă. I se pare nedrept şi asta, de ce mărimea dictează aşezarea pe scara ierarhică, dar momentan se mulţumeşte să-i exploateze pe cei mici. De la ce indivizi poţi colecta taxe? De la cei mici, evident!
Prima care trece este furnica, disperată - încărcată cu un bob de grâu - să iasă din casă. Atât de grăbită şi cocoşată de greutate, furnica nu vede gărgăriţa şi splendoarea bulinelor ei pe roşul strălucitor, şi trece pe lângă ea cu ceea ce vameşului i se pare a fi "un aer prefăcut de oboseală". Evident că vameşul nu lasă să îi scape un posibil contribuabil: îşi deschide aripile fine şi zboară uşor până la furnică. Biata muncitoare este nevoită să lase gărgăriţei jumătate din bobul ei de grâu, şi o face cu o oarecare uşurare: orice, numai să iasă din casă. Acum că ea cară doar jumătate de bob, este mai puţin împovărată şi drumul ei este mai lin. Vameşul prinde încredere în autoritatea şi importanţa lui şi se aşează comod la locul de unde poate vedea toate insectele care ies din casă, spunându-şi: "Ah, măcar cei mici ştiu că sunt mici". Noroc că poate să zboare, dacă ar fi trebuit să meargă pe jos ca furnica, ar fi fost istovită deja pentru că lemnul mâncat de carii este foarte denivelat şi abrupt.
Următorul spre ieşire este vechiul meu prieten, Blatella Germanica. Vioi, atent la ce se întâmplă în jur, el fuge determinat către ieşire, fiind mai rapid decât furnica deoarece el nu are nici o încărcătură. El este un oportunist, datorită simţului său practic el nu şi-ar îngreuna evadarea cu un bob de grâu pe care poate nici nu va apuca să-l consume vreodată. Discuţia la punctul de control este scurtă: gândacul de bucătărie nu are ce să-i dea vameşului pentru că a lăsat totul în urmă. "Nu-i nimic, te trecem la caiet, şi când ne mai întâlnim îmi plăteşti datoria cu dobândă". Gândacul pare resemnat şi face o plecăciune. Îşi vede de drum cu un aer aparent smerit, dar în realitate bucuros că a scăpat.
Păianjenul soseşte în grabă, bolborosind nemulţumit că mersul pe jos nu îi prieşte deloc. Gărgăriţa îl vede de la distantă, şi simţindu-se un pic ameninţată de dimensiunile acestui contribuabil, se gândeşte cum să impună legea fără să fie mâncată de „clientul” masiv. Intimidarea nu va funcţiona aici... Nu îi rămâne decât să-i explice păianjenului că toate suratele care au trecut înainte au plătit taxa şi că asta este noua regulă în casă. Păianjenul râde cu poftă şi îi explică vameşului că face parte din categoria de insecte pe care el le mănâncă la desert. "Proastă poziţie am, să ameninţ un păianjen... dar nici nu îl pot lăsa să treacă fără să plătească, dau un prost exemplu", îşi zice vameşul. Aşa că îi propune colosului un parteneriat: păianjenul ar putea să ţeasă o pânză până la celălalt toc al uşii, că şi aşa problema insectelor zburătoare care pot scăpa fără să plătească este îngrijorătoare. Şi, desigur, la următoarea întâlnire, păianjenul va primi partea lui corectă de procent. Insecta care nu face nimic să se hrănească decât aşteaptă să se prindă victimele în plasă este tentată de ideea că această plasă o să-i aducă cel puţin o masă: gărgăriţa. Şi nu orice masă, ci parvenitul arogant care şi-a asumat un rol de care nu este capabil – acela de a trage la răspundere restul insectelor. „Un mucos şi jumătate, dacă mă pun la mintea lui îl devorez imediat, se gândeşte păianjenul”. Treaba făcută repede, păianjenul pleacă mergând împleticit, obosit de munca pe care nu se aştepta să o presteze tocmai acum. Oricare ar fi deznodământul, păianjenul a câştigat sigur un festin, şi asta îi este destul. Gărgăriţa şi ea îşi spune: "Nu am primit nimic de la păianjen, dar plasa făcută de el mă va ajuta să prind muştele şi ţânţarii care ies din casă. Mă descurc fantastic, mi-am găsit vocaţia!" .
Se aude în depărtare un ţânţar, bâzâitul lui inconfundabil îl face o ţintă sigură. Subţirel şi uşor, el înaintează cu o fineţe naturală, când observă gărgăriţa care aşteaptă cu braţele cruciş pe margine, şi neînţelegând zâmbetul batjocoritor, ţânţarul încetineşte. Se lămureşte când vede plasa de păianjen din faţă, ţesută exact pe traiectoria lui de zbor. "Ce muncă de mântuială", spune ţânţarul, şi trece fără probleme printre două fire ale plasei rare. Priveşte înapoi şi strigă: "De ce stai aici? Vrei să mori bogat?" . Gărgăriţa se gândeşte că ăştia cu ambiţii mici nu au decât să se bucure că au scăpat de la moarte, pentru că au câştigat doar o viaţă mediocră. În plus, ce să-i ceri unui ţânţar? El se hrăneşte cu sânge, o gărgăriţă nu are ce face cu aşa ceva. "Nu-i nimic, o muscă nu va trece de aceste plase, aripile ei late şi zborul agitat îi vor veni de hac".
Vorbind de lup, vine musca! "Cea mai nevrednică dintre toate insectele pe care le-am văzut vreodată", îşi spune vameşul. Vizibil speriată şi neputând să se mai oprească, ea zboară direct în plasă şi rămâne prinsă acolo, zbătându-se şi agonizând în timp ce gărgăriţa îi spune că trebuie să plătească taxa ca să treacă. Atunci musca îşi trage răsuflarea şi, nebănuind imediat că gărgăriţa are vreo legătura cu existenţa pânzei de păianjen, spune: "Taxă ca să trec? Dar nu vezi că eu nu pot să trec? Vrei să plătesc taxă pentru că stau pe loc? E absurd!" . Gărgăriţa se gândeşte cum să argumenteze că taxa trebuie plătită, deşi dificultatea există şi musca are dreptate... Încolţeşte în mintea ei gândul că, dacă musca moare înainte să plătească, va deveni astfel strict profitul păianjenului şi că tocmai ea nu va câştiga nimic din această tranzacţie. Se apropie de prizonier încet, cu caietul de evidenţă la braţ, şi cu un ton fals îi spune că ea este doar angajata păianjenului, care a făcut plasa acolo. Şi că este ideea lui să taxeze trecătorii. Şi că, dacă nu va colecta taxa de la absolut toţi trecătorii, păianjenul o va mânca fără pic de milă. Discursul său mincinos o face pe gărgăriţă colegă de suferinţă cu musca: ea realizează că picioruşele sale firave nu mai pot înainta, sunt lipite până la jumate de substanţa cleioasă şi că, dacă se smuceşte să se elibereze, membrele i se pot smulge cu totul. Musca spune epuizată: "Nu simţi căldura? Acum v-a apucat să vă îmbogăţiţi? O să murim aici!" . Gărgăriţa priveşte spre flăcările aprinse din casă, care acaparează totul in jur. Lemnul acela uscat, vechi şi mâncat de carii va arde foarte repede. Păianjenul strigă de la distanţă: "Ia zi vameşule, cum merge treaba? Suflet de nimic ce eşti, nu te-ai îmbogăţit cu nimic mai mult decât jumătate de bob de grâu, bob care este inutil acum că vei muri în focul cel mare!" . Dacă stai să te gândeşti, da, păianjenul este cu mult mai bogat: el a câştigat două mese: musca şi gărgăriţa, şi mai este bogat per total pentru simplul motiv că nu va fi atât de lacom încât să le consume acum, să îşi rişte viaţa pentru nişte mâncare în plus. Însă iată că munca lui nu a fost răsplătită şi este mai flămând decât atunci când s-a apucat. „A te face frate cu dracul” este un păcat ireversibil. „Mai sunt ele şi alte case în care să îmi construiesc pânze şi să fiu şeful de necontestat al spaţiului aerian”, îşi spune păianjenul în gândul lui, consolându-se patetic.
Morala pentru gărgăriţă: nu te bate pe burtă înainte să mănânci!
Morala pentru păianjen: nu te înfrăţi cu duşmanul!
Morala pentru restul lumii: nu trăi ca să mănânci, ci mănâncă pentru a trăi!
Afişare Mesaje
lasa-i impresia ca are controlul total si atunci va fi relaxat, si abia apoi ai si tu voie sa fii fericit langa el!