Nu am apucat să spun Domniţă dar visul meu era o discuţie între un înţelept indian şi nepotul lui ajuns la vârsta întrebărilor. Indienii îşi transmiteau din generaţie în generaţie învăţăturile şi... cam aşa era şi visul acesta.
Poate am să visez sau am să-mi amintesc şi de frumuseţea femeilor într-o zi. Acum dacă tot stai cuminte o să reproduc doar visul:
-Nepoate, după ce a creat Ţinutul Cherokee, Marele Spirit a plămădit în aceaste locuri pieile roşii. Pe urmă a făcut peşti, i-a pus în râul din vale, a pus căprioarele în munţi şi a făcut reguli după care să se înmulţească vânatul şi peştii şi să crească roadele pădurii. Aşezând oamenii pe pământ, a vrut ca ei să aibă necontenit grijă de el dar şi el de ei.
Marele Spirit ne e tatăl, dar mamă ne e ţărâna. Pământul pe care stai e sfinţit. E vatra noastră, ne hrăneşte, tot ceea ce-i dăruim ne dă înapoi. Când suntem răniţi ne ducem la mama-ţărâna şi ne culcăm cu partea rănită pe trupul ei şi ea ne vindecă.
Când vei ajunge bărbat, să nu uiţi să povesteşti de unde am pornit, ca fii tăi, nepoţii tăi, să-si aducă aminte de strămoşii noştri, de căpeteniile războinice, de locurile acestea. Trebuie să spui întotdeauna adevărul. Când vei fi gata să ajungi bărbat, să nu uiţi că voinţa de a fi om de frunte îl plămădeşte pe acesta. Să ştii să lupţi şi să fii viteaz.
Bătrânul războinic purta un wampum pe care erau brodate isprăvile sale războinice. Capul cu părul bogat, era împodobit cu o diademă în care erau înfipte trei pene negre, ce făceau cu pletele albe un izbitor şi mândru contrast.
Copilul era mândru, auzise adeseori vorbindu-se de înţelepciunea Bărbatului. Se spunea că ar fi avut darul să stea de vorbă în taină cu chiar Marele Spirit. Se aşeză într-un loc de unde putea să privească mai aproape chipul a cărui voce îi desena pe inimă cele mai preţioase lecţii.
Bătrânul avea ochii închişi şi copilul îl studia în jocul flăcărilor şi al lunii. Nu semăna cu ceilalţi indieni, parcă aparţinea altei lumi. Demnitate şi bunătate îi era chipul şi parcă-i impunea respect şi afecţiune. Era un copil, nu intrase în rândul războinicilor şi era mulţumit că putea respira acelaşi aer cu înţeleptul.
-Pădurile sunt pline de vânat. Un războinic pentru a se adăposti are nevoie de un cer fără nori. Ţine minte, copile câinii nu mint niciodată. Dar noi seamănăm mai repede cu lupii. În fiecare din oameni se dă o luptă formidabilă, luptă între doi lupi... unul e rău, celălalt bun
Câteva minute nici un zgomot nu rupse tăcerea solemnă ce urmă cuvintele bătrânului. Bărbatul tăcea şi privea către nepot, pentru a realiza dacă vorbele avuseseră asupra tânărului efectul pe care-l voise. Zâmbea. Înfăţişarea copilului, ochii lui deveniră strălucitori şi îl fixau avid iar în ei se putea vedea un fel de teamă şi înţelegere respectoasă. Îşi oprise parcă respiraţia spre a-şi concentra mai bine atenţia.
-Cel rău întruchipează frica, mânia, lăcomia, aroganţa, viclenia. Cel bun aduce bucuria, liniştea, încrederea, adevărul, mila. Marele Sprit a creat omul şi i-a dat culorile diferite. Vântul i-a dat luminişuri şi soarele şi ploile au copt fructele. Vara vânturile îl răcoresc, iarna se încălzeşte în blănurile vănatului...
Pentru prima dată copilul priveşte întrebător chipul din faţa sa:
-Şi care dintre lupi va învinge?
Înţeleptul zâmbeşte:
-Cel pe care îl vei hrăni!
Subiect: Varful cu Dor - Hanul Viilor (Citit de 755751 ori)
