Am fost in weekend la o excursie la Campulung Muscel, si ghizii mei au fost doua persoane in varsta..
Discutam cu ei despre frumusetea peisajului (sus pe baraj la Pecineagu, dupa cam o ora jumate de urcat cu masina pe un drum forestier).
Pe scurt, discutia era despre regretul fata de timpul pierdut in care nu s-au bucurat de micile bucurii ale vietii. Constatau, acum, nu neaparat cu regret [caci deja realizasera] ca odata ce se strange latul, incepi de voie de nevoie sa apreciezi, caci mai ai doar putin si n-are rost sa pierzi si acest timp.
Sfatul era ca totusi sa pricepi din timp si sa nu uiti de astea, caci la final s-ar putea sa regreti..
Si ma gandeam io.. cum fir-ar sa te poti gandi, cand ai atatea griji, atatea probleme... cand esti tanar si ti se pare ca dupa suficient efort, o sa le rezolvi pe toate dar in acelasi timp.. timpul trece cinic.
E inca timp...
Mi-e inca timp..
Nu stiu, probabil doar sa ma resemnez cu adevarat, sa nu mai am nici o speranta, sa imi asum esecul total, stiind ca nici o dorinta de-a mea, indepartata, nu va fi vreodata satisfacuta. Nimic. Si atunci... eliberat de 'tirania' dorintelor, sa imi ramana bucuria fiecarei zile.
Dar nu pot

nu inca. MAI AM!
Dar cat ? Spre final, probabil as accepta de voie de nevoie, ce sa fac, si as deveni apt sa ma bucur. Dar pana atunci.. ce conteaza un rasarit, un alt rasarit, un peisaj ? Nimic.
Ooof. Si timpul trece. Ce sa fac, ce sa FAC ?