Acum, ca o privesc inca o data si frumusetea ei nu ma mai subjuga, ma gandesc ca tristetea ce-i intrepatrunde privirea a coplesit-o. Si tenul ii e intunecat pentru ca domnita ascunde multe. De ea, de mine si de voi. Si pictorul ce a plasmuit-o, iubind regescul chip, avrut sa povesteasca lumii intregi durerea ei. De-a nu avea trecut...Caci privind atat de dens in viitor, mandra frunte se teme de necunoscut. Buzele inmarmurite intre zambet si suferinta mi-arata duiosia unui sarut ce nu mai vine. Iar parul lung se pierde in neclarul dor de...cine? Culorile sunt reci. Cine oare va ajunge sa-i dezghete inima...Mi-e teama ca, data viitoare cand voi opri aici ca s-o privesc, ea nu va mai fi...pentru ca pot simti izul irealului ce-l reprezinta!
Daca ar ar fi sa chem domnita din portret, as numi-o "...amagire..."