draga frida,
poate te inteleg mai bine ca multi altii....am trecut si eu prin asa ceva numai ca spre deosebire de tine, eu mi-as fi dorit sa il omor....si chiar facusem rost de otrava pentru asta,bineinteles atunci cand aveam aceeasi varsta ca si tine...au trecut cativa ani de atunci....si nu il mai urasc....tatal meu a plans de doua ori in viata lui si atunci a fost pentru ca eu l-am facut sa planga...nu am mai rezistat, am clacat pur si simplu, si am inceput sa ii reprosez cate si mai cate...totul a trecut, am fost si fugita de acasa si nu numai odata, sta nu a rezolvat nimic, am fost supussa unor adevarate torturi din partea lui....lesinam ...si el le spunea ,mamei si fratelui meu ca ma prefac, ca sunt doar o jigodie, ca nu voi ajunge nimic in viata...pana cand si-a dat seama ca ma poate pierde....intr-o zi...de craciun, eram in spital si din vina unei asistente am intrat in coma....primul care a aflat a fost tata....el a fost cel care m`a ajutat...il auzeam cum imi vorbeste......isi recunostea greselile, si isii amintea toate reprosurile care i le facusem....atunci am realizat ca e un om ca noi toti, cu defecte si calitati, care sufera, care plange, care iubeste...mi-am revenit, desi tuturor li se parea imposibil...cateva luni s-a purtat ireprosabil cu mine...apoi au inceput iar certurile, bataile...pe care eu le primeam bineinteles....si iar reprosuri din partea mea....si cand i-am zis ca vreau sa mor...ca mai bine muream...,si-a dat seama ca iar greseste.....i-am spus ca nu stiu care este motivul pentru care traiesc si a inceput sa planga...a doua oara in viata lui....ceea ce incerc sa-ti spun e sa discuti....indiferent ce ...si cum....tipa daca e nevoie fa-te ascultata...cere-i sa te iubeasca sa te respecte sa te faca sa te simti fiica lui si nu o straina...dar in acelasi timp,incearca sa si meriti!iti urez mult succes ....sper sa aud de bine fetita...ai grija de tine si te pup! Cu prietenie...