Pentru Semiramis, Alexia, Minerva, Just, Miss M., Lady Allia şi toţi ceilalţi
care au dat glas frunzelor unui anotimp doar al nostru, care a existat cândva,
într-o altă vreme şi într-un alt spaţiu…
Se duc cocoarele în unghi
Ne curg tăcerile prin sânge
Iar toamna rece din rărunchi
Cu şiruri lungi de frunze plânge.
Eram copii... când frunze mii
Din coasta toamnei curgeau line
În chip de vorbe argintii
În chip de voi, de noi, de mine...
Credeam pe-atunci că vom putea
Cu vârful de peniţă bună
Să scriem toamna pe podea
Şi să sărim şotronu-n lună.
Şi când ne-adună dorul vag
Dorul de frunzele alai
Aud glasul Semirei drag:
„A venit toamna, Lorelei”.
Toţi am plecat. Sau am tăcut.
Şi toamna a uitat să crească
Iar cântecul rămâne mut,
Plin ca ciorchinele în tească.
Ne-om regăsi, copii bătrâni,
Cu boala şerpilor în sânge
Cu dorul vechilor păgâni
Dar nu ştim – ochiul râde? Plânge?