10 Octombrie, 2025, 01:26:20 p.m.
Totul despre Iubire

Autor Subiect: Relatia mama-fiica  (Citit de 23232 ori)

0 Membri și 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

22 Martie, 2007, 01:20:42 p.m.
Răspuns #15
Offline

digitty


Stiu ca sunt obraznica.

Acum sa nu exageram. Nu as "fugi" niciodata de acasa,pentru ca doar e casa mea si nu as face nici un act asemanator. In ciuda obrazniciei mele,am simtul masurii si stiu cand e cazul sa ascult parerea celor din jur. Tocmai de aceea am bagat pasajul:
 
"Dupa cum spuneti,imi vrea binele,deci ar fi cazul sa-mi pese cat de cat de parerea ei...".

Nu sunt mandra de faptul ca "i-l retez intr-un mod nesimtit de direct", dar asa sunt eu. Sunt prea directa. A nu se intelege ca o jignesc. Doamne fereste! Nu as jigni-o pe mama niciodata, ca e o femeie de nota 20 si merita respectul meu si al tuturor. Insa am fost doar sincera si am spus ce gandesc poate intr-un mod din care ati inteles ceva eronat...Nu sunt un asa-zis "copil rebel"... Poate am personalitate prea libertina...dar respectul il pun mereu pe primul plan, in orice imprejurare.   

Imi cer scuze daca am ofensat pe cineva spunandu-mi parerea... :-\   
everything is ok in the end...if it's not ok, then it's not the end.

22 Martie, 2007, 01:24:39 p.m.
Răspuns #16
Offline

digitty


aa! si inca ceva...  Vad ca o compatimiti pe "mamicuta mea" (desi va asigur ca nu aveti de ce)... Dar cati dintre voi le-ati aratat parintilor respectul pe care il merita pentru ca v-au crescut pana la varsta de 18 ani? Cati ati zis "saru-mana" de fiecare data cand va intalneati cu ei? Cati nu le-ati raspuns parintilor obraznic cel putin o data? ...


si sper sa raspundeti sincer...gandindu-va totusi ca aveti alta perspectiva asupra lucrurilor acum fata de cum aveati la varsta de 17 ani.
everything is ok in the end...if it's not ok, then it's not the end.

22 Martie, 2007, 02:57:56 p.m.
Răspuns #17
Offline

catty


am 21 de ani si parinti inca ma mai "cresc" intr-un anumit mod...
si pot spune ca mereu le-am multumit...ca rar trece o zi fara sa le spun ca ii iubesc...vorbesc cu ei foarte mult si mereu le-am spus cat de mult ii respect si apreciez...

nu stiu daca le-am zis vreodata saru'mana la modul la care te referi tu dar eu nu asta consider respect (cum mersul la biserica nu il consider credinta). Dar nici nu imi amintesc sa ii fi repezit vre-odata sau sa fiu obraznica...ca am gresit fata de ei...da...ca i-am mintit cu mici tampeni...da...ca nu consider ca sunt demna de a fi fica lor...da...

si eu sunt o persoana enervant de directa in foarte multe situatii dar atunci cand iubesti si respecti pe cineva cred ca e bine sa gandesti de mai multe ori inainte sa spui ceva pentru ca de prea multe ori cuvintele dor mai mult decat ai vrea...sau ar arata cineva...

nu stiu care e situatia dintre tine si mama ta dar...mai ales daca zici ca e o femeie de nota 20...ai grija de ea si de momentele pe care le ai alaturi de ea...nu iti imaginezi cat de importante sunt...

22 Martie, 2007, 03:17:04 p.m.
Răspuns #18
Offline

Lady Allia



 Diggity..., fiecare ne-am necăjit părinţii, fiecare am fost poate răi, neascultători, obraznici, dar întotdeauna ar trebui să existe respectul acela deosebit pentru ei, părinţii noştri! De ce? Vei vedea într-o zi iubita mea cât de dificil este să fii părinte, cât de grea este această "meserie", poate este printre cele mai grele încercări la care ne supune viaţa! De ce? Absolut tot ce i se întâmplă copilului, un părinte îşi asumă acea întâmplare nefericită ca o vină proprie, ca un eşec, indiferent dacă este sau nu! Absolut orice nereuşită de-a nostră în viaţă este şi nereuşita lor şi orice lacrimă de-a noastră le curge şi lor în suflet (chiar dacă o arată, chiar dacă nu)!
 Faptul că eşti o fire care denotă multă personalitate şi putere de decizie pentru tine însăţi este un lucru bun şi te va ajuta în viaţă, dar să nu uiţi niciodată că prin prea multă personalitate poţi ucide vise şi poţi nărui lumi frumoase, pentru că uneori personalitatea este aceeiaşi cu egoismul!
 Cât despre mame...  :-* :) :-*...veţi vedea într-o zi ce merită ele cu adevărat şi cât de mult v-au iubit chiar înainte de a vă naşte! O mamă ne ajută să ne dezvoltăm, ne ajută să fim sănătoşi, renunţă de bunăvoie la atâtea lucruri pentru noi, ne ajută să învăţăm să râdem, să avem încredere în noi,..., ne învaţă primii paşi în viaţă şi ne surâde atât de frumos când suntem deznădăjduiţi,..., ne ajută să buchisim în caietele de şcoală, ne ţine de mână în cele mai frumoase şi emoţionante momente,..., plânge de ziua noastră  ;D,..., o mamă este asemeni unui înger care a fost trimis de D-zeu să ne fie mereu alături, chiar şi atunci când nu mai este...! Să nu uitaţi asta niciodată când încercaţi să clădiţi o relaţie mamă-fiică, deoarece o mamă nu este mereu datoare să vă înţeleagă!  :-*

24 Martie, 2007, 12:16:31 a.m.
Răspuns #19
Offline

digitty


da...ca i-am mintit cu mici tampeni...da...

A minti consideri respect? oricat de "mica" ar fi "tampenia"... Eu personal,nu imi mint parintii absolut niciodata pentru ca nu asa consider ca le arat recunostinta pentru faptul ca m-au crescut (si ma cresc in continuare). Avem perceptii diferite in ceea ce priveste respectul. Nu vorbesc despre iubire fata de parinti ci strict despre respect. Ia in seama asta...
Si cand am zis :

Dar cati dintre voi le-ati aratat parintilor respectul pe care il merita pentru ca v-au crescut pana la varsta de 18 ani?

M-am referit la altceva. Imi cer scuze daca se intelege gresit din exprimare (sunt paralela cu romana). In sensul ca daca la varsta de 18 ani le-ati aratat parintilor respectul pe care i-l aratati acum...



Lady Allia... voi vedea intr-o zi cat de pretioasa este "meseria" de a fi parinte...
Personalitate? probabil... dar egoism niciodata.
Poate pur si simplu sunt o persoana care isi vede de treaba ei,dar totusi nu se lasa "calca-ta in picioare" ... Evit sa-i judec pe cei din jur deoarece consider cu nu sunt in masura sa fac acest lucru.

everything is ok in the end...if it's not ok, then it's not the end.

12 Iunie, 2008, 09:19:40 p.m.
Răspuns #20

sic

Vizitator
Fara referire directa la tine, digitty, deci nu lua drept ofensa randurile urmatoare.

Ne lasam usor cuceriti de expresii gen "ai multa personalitate", crezand ca am atins un ideal. Confundam "personalitatea" cu incapatanarea, chiar ignoranta. Spunem adesea "sunt sincer cu cei pe care ii iubesc, nu ii mint niciodata" si avem totodata pretentia sa ni se recunoasca inalta calitate si valoare. Ne place sa folosim clisee gen "sunt om dintr-o bucata. Spun lucrurilor pe nume. Nu ma ascund dupa deget" si avem pretentia ca persoanele cu care vorbim sa nu se supere cand le jignim, caci, in fond, am fost sinceri.
E destul, oare, sa fim sinceri? Sa avem puterea sa recunoastem in fata parintilor "asta sunt, vreau sa fumez si nu ma poate opri nimeni"? Cum vi se pare ideea unora dintre parinti de a accepta faptul ca fiul/fiica lor fumeaza si de a-i spune "fumeaza in casa, nu vreau sa stiu ca te ascunzi pe la colturi sau prin baruri ca sa fumezi"?
Suntem, oare, de apreciat daca gasim puterea sa recunoastem in fata sotului/sotiei "recunosc, imi place sa beau" daca nu facem ceva pentru a scapa de viciul in sine?
In ce consta, de fapt, respectul fata de parinti, consoarta, fata de cei pe care ii iubim?

12 Iunie, 2008, 10:46:25 p.m.
Răspuns #21
Offline

Emma


mama....mama este pe lumea asta cea mai scumpa fiinta...cea care nu iti gandeste raul vreodata, cea care te iubeste neconditionat, cea care te alinta si iti mangaie sufletul atunci cand sufera...

In prezent am o relatie foarte speciala cu mama mea...dar am ajuns aici dupa o copilarie in care eu greseam pe de-o parte si ea pe de-o alta parte. Eu greseam ca eram nazbaticoasa...iar ea...ca poate nu a stiut cum sa ma ia...Dar astazi, eu am crescut iar ea a invatat sa ma accepte asa cum sunt, si a invatat sa accepte ca sunt o persoana responsabila pe care se poate baza oricand...intr-un cuvant..ca m-am maturizat. Eu cred ca asta e una dintre cele mai intalnite probleme iscate: parintelui ii este greu sa accepte ca al lui copil nu mai este un copil...ci a crescut

.....as putea sa vorbesc despre relatia dintre mine si mama/familia mea...pana maine...dar in final ar exista aceeasi concluzie: eu cred ca iubirea dintre un copil si un parinte nu trebuie sa fie niciodata ascunsa, impiedicata de obstacole efemere...caci mie tare mi-e teama de ziua in care nu-i voi mai avea...si atunci voi regreta fiecare secunda pierduta aiurea...(cred ca m-a sensibilizat prea mult postul lui just_a_tear.. :'()

Si as mai avea ceva de adaugat...mama m-a invatat si mi-a demonstrat ca se poate si in practica : 'orice ar fi, tot parintele tau e, si trebuie sa-l iubesti si sa-l respecti'.(asta bineinteles ca nu se aplica si in cazurile grave, ci doar la micile greseli pe care cu totii le facem la randul nostru...)
I love you, mum!! :'(


Strong people don't put others down...
They lift them up..
(Michael P. Watson)

12 Iunie, 2008, 10:55:01 p.m.
Răspuns #22
Offline

Lady Allia



"asta bineinteles ca nu se aplica si in cazurile grave, ci doar la micile greseli pe care cu totii le facem la randul nostru..."

apropo de asta emma...ştii ce am observat eu?
că de obicei părinţii (în cele mai multe cazuri, dar sunt şi excepţii) sunt cei care îşi iubesc copiii ORICE ar face. poate nu le-o mai arată, poate par duri şi reci - distanţi, dar ei defapt stau şi plâng în pumni noapte de noapte şi se întreabă mereu: "de ce copilul meu?", dar copii, dacă le greşeşte părintele uită repede să îi mai iubească... - grăbindu-se să îi judece şi să îi facă să plătească prin ignorare.

dar asta am observat eu...

12 Iunie, 2008, 11:04:07 p.m.
Răspuns #23
Offline

Emma


da..sunt de acord cu tine...dar eu nu as putea sa fac asta niciodata...si crede-ma ca sufar cand vad cazuri d-astea..tocmai pentru ca eu n-as putea...

dar daca stam sa ne gandim...oare de ce ajung acei copii sa isi judece parintii..sa le intoarca spatele?...nu e oare si vina parintelui ca nu a stat nopti la randul (ca in cazul meu) la discutii despre viata..despre ce se intampla daca face aia..., sa stea sa-i explice fiecare lucru fara a i-l interzice scurt, sau fara sa ramana suspendat respunsul...e adevarat ca poate nici timpul, nici dispozitia nu exista uneori..dar...se pare ca este un lant...si din pacate...nimeni nu ne invata cum sa fim parinti...poate ca si de aceea apar atatea probleme...
« Ultima Modificare: 12 Iunie, 2008, 11:08:17 p.m. de emma_white »
Strong people don't put others down...
They lift them up..
(Michael P. Watson)

12 Iunie, 2008, 11:17:39 p.m.
Răspuns #24
Offline

Escu

Global Moderator
O sa pun punctul pe parinti..nu pe "mama"...cu scuzele de rigoare..

Nu copii sunt cei care le datoreaza viata parintilor, ci parintii sunt indatorati fata de copil, ca urmare a faptului ca acesta le permite sa se defineasca drept parinti. Acest copil, caruia i se datoreaza totul si care nu datoreaza nimic numanui este deci indrituit sa ceara ca parintii sai si societatea sa ii furnizeze tot ce ii trebuie pentru a se
dezvolta si a reusi in viata.
Ce nu e in regula cu aceasta idee ? S-a gandit macar cineva la raspunderile  care ii sunt puse in spinare copilului, cand e transformat in centrul de gravitatie al sistemului familial? Dat fiind ca parintii nu mai cauta puncte de reper si sensuri pentru viata lor in stramosi, ci in progenitura lor, copilul este de-acum cel care le permite parintilor sai sa se defineasca: perfectiunea lui va fi deci a parintilor. El va trebui sa stie  sa scrie si sa citeasca inainte de vreme, va trebui sa straluceasca la scoala, precum si in activitatile extrascolare, va trebui sa fie un baiat dragut sau o fata buna. Numai cu aceste conditii vor putea parintii lui sa se stimeze pe ei insisi, ba chiar sa isi justifice propria existenta. Si ne mai miram ca destui copii clacheaza, intr-un fel sau altul....
Dragostea parinteasca pare sa ia astazi o turnatura nefericita: parintii nu mai sunt cei care ii permit copilului sa-si gaseasca locul in aceasta lume, ci niste antrenori, al caror obiectiv e sa exacerbeze performantele campionului lor. Impinsi de la spate de parinti din ce in ce mai anxiosi, copiii sunt atunci transformati treptat in "animale svante"....
Let's put a smile on that face!

12 Iunie, 2008, 11:24:34 p.m.
Răspuns #25
Offline

Lady Allia



emma...eu cred că tocmai faptul că nu ne învaţă nimeni această "meserie" este condimentul care dă gustul adevărat şi special relaţiei copil-părinte. asta dă...unicitatea  :).
nu toate divergenţele de opinie, de caracter, de generaţie şi nu toate "lipsurile" copilului trebuiesc puse pe umerii părintelui - deşi acesta cu siguranţă îşi va asuma toate crevaşele de educaţie, de lipsă de bun simţ şi toate eşecurile copilului...


12 Iunie, 2008, 11:37:27 p.m.
Răspuns #26
Offline

Lady Allia



ăia nu sunt părinţi...
sunt doar nişte complexaţi de propriile eşecuri care nu vor de la copilul lor decât să le finalizeze visul pe care ei nu şi l-au putu finaliza... fără să se gândească o clipă la faptul că poate şi acel copil are visele lui.
copilul nu este un jurnal intim al părintelui, un...


dar despre asta am mai scris aici:

http://www.lovetime.ro/community/totul-despre-iubire/minunile-mele-cele-mai-frumoase-s-au-intamplat-intr-o-zi-de-17!/msg52633/#msg52633

însă dacă e să trecm pe extreme nici părinţii nu trebuie priviţi ca nişte boşorogi bătrâni care "nu se dau în bărci" cu ei şi nu sunt în trend numai pentru că nu le acceptă prietenii care au unghiile vopsite negre sau prietena cu cercel în nas, în buză, în buric, etc...

relaţia asta...se formează în timp şi trebuie să fim oarecum toleranţi în anumite privinţe şi unii şi alţii - poate ar trebui să ne înţelegem mai mult sau poate ar trebui să discutăm mai mult...sau să ne prefacem măcar că ne auzim unii pe alţii  ::).



13 Iunie, 2008, 10:58:38 a.m.
Răspuns #27
Offline

Emma


@Lady, stiu ca nu toate esecurile copiilor trebuie trecute pe seama parintilor...e ff greu de generalizat in subiecul asta..dar, tot ce am observat eu la un nivel general e ca:
-sunt copii..care orice parinti ar avea tot pe cai gresite ajung, sau copii care nu pot mai mult...
-copii care se ridica din familii mediocre, se autoeduca si au intelepciunea sa ia ce e mai bine si astfel sa ajunga ceva in viata...
-copii care au nevoie de parinti pentru a-i forma...si care sunt inflentati capital de familia in care se nasc...
...stiu ca nici aici nu se pote generaliza...am simplificat foarte mult lucrurile...bineinteles ca exista fel si fel de situatii care pot schimba datele...dar oricum..eu cred ca pentru cei mai multi dintre noi..parintii au rolul definitor...ei sunt modelele noastre in viata, de la ei luam baza...

si da, e adevarat ca unicitatea o da tocmai faptul ca nu te invata nimeni....da,lady, pentru o mama ca tine  :-*, nu ma indoiesc ca nu ai face tot ce e mai bun...dar, sunt parinti care nu stiu sa se comporte cu copii lor, crede-ma!

@Sweeney, oh da!! stiu foarte bine..si chiar 3 cazuri concrete...iar rezultatul este: un mare esec...pacat de acei copii..poate ca daca le-ar exploata alte calitati pe care ei le au....ar fi si ei buni in ceea ce fac...altfel...se chinuie...
« Ultima Modificare: 13 Iunie, 2008, 11:01:02 a.m. de emma_white »
Strong people don't put others down...
They lift them up..
(Michael P. Watson)

13 Iunie, 2008, 12:37:01 p.m.
Răspuns #28
Offline

Lady Allia



tată...
timpul tău nu a fost pentru mine
decât gânduri şi speranţe răsucite
după sufletul meu de copil:

"poate astăzi!...poate..."

îmi amintesc cum îmi străluceau ochii tată
de fiecare dată - până am uitat că îi mai am

te revăd şi acum!
grăbit - nu mie - nu ştiu cui ţi-ai trăit viaţa
nici măcar ţie nu ţi-a aparţinut - lumii şi gurii ei
deci...nu ai trăit deloc

"poate..."
şi-mi răsucesc acum după suflet un gând de femeie
TATĂĂĂ!!!

şi ţip
şi ţip
şi-ţi iau sufletul în palme
suflu peste el de trei ori
presar toate lacrimile mele
de fericirea ta
de dorul tău...
de revederea ta

şi acum te văd tată!
înalt cu haine mereu frumoase - îţi şedea bine în haine verzi,
dar mereu te-am văzut mai înalt decât erai...

îl sărut adânc...sufletul - până ajung la primul meu scâncet de prunc

parcă totuşi acum tresari
nu mie, dar tresari!
da, tată...e tot fată ca şi mine, doar că acum nu e "din păcate"
e din iubire tată!

are ochii mari şi negri - mie mi-s cei mai minunaţi ochii din lume
sunt ca două mure rupte din sufletul timpului
pare că în spatele lor se ascunde totul
şi toată frumuseţea lumii...

da Tată...mai ai o şansă - a ta !!!
pentru mine s-au încheiat
socotelile

zâmbeşti???
cât de frumos ştii tu să zâmbeşti tată
şi cât de liniştitor mi-ar fi fost...în paşii mei către astăzi

ia-o în braţe şi priveşte-o bine
e ceea ce ai pierdut în aproape o viaţă de om
când în braţele tale stătea tăcerea şi trecerea...
eu oricum te-am dus cu mine
în toate clipele mele,
cu toţi paşii mei
şi ţi-am arătat cum cresc eu mare...Tată!

...................

cu alte cuvinte emma...m-am încadrat mereu în categoria a doua şi ştiu exact despre ce vorbeşti, dar asta nu m-a împiedicat să fiu fluture chiar dacă pe aripi uneori duceam lacrimi şi mii de: "de ce???".
viaţa mi-a demonstrat de sute de ori că fluturii pot zbura şi fără praful de pe aripi...!!!
am crescut mare şi am învăţat că pentru a fi părinte trebuie să rămâi mereu ...mic... :).
oamenii se grăbesc să crească, iar secretul vieţii constă în a rămâne în sufletul tău cât de puţin....copil!
doar aşa îi vei putea arăta copilului tău toate gingăşiile şi frumuseţile lumii şi doar aşa vei ştii să-i explici fără să-i ucizi spiritul şi tot ce are mai frumos în el despre faptul că viaţa...este de multe ori grea..., despre faptul că oamenii mor uneori stupid şi te sfâşie, despre faptul că stelele cele mai frumoase cad..., despre faptul că mamele...da, emma...ştiu exact despre ce vorbeşti...

cât despre copila mea...nu ştiu cât de bun părinte voi fi, dar ştiu că o iubesc până la Dumnezeu şi îi doresc tot binele din lume! nu al meu...al EI!




16 Iunie, 2008, 09:36:26 p.m.
Răspuns #29

sic

Vizitator
Din pacate, nu ajunge sa le dorim copiilor nostri , asa cum spune Lady Allia, "tot binele din lume". Ne place sau nu, transimtem copiilor nostri calitatile si, deopotriva defectele noastre, conceptiile noastre, etc. . Eu personal nu ii voi spune niciodata copilului meu ca "oamenii mor uneori stupid...". Am mai auzit expresia asta si mereu mi s-a parut ca duce la revolta. Cum adica sa moara oamenii stupid?! Pai Stapanul lumii e atat de tolerant/ absurd incat sa permita lucruri stupide in vietile celor pe care mama ne invata ca ii iubeste intr-atat incat a dat pe singurul Sau Fiu sa moara pentru ei?! Deci? Ce se intampla cu ideea ca nimic nu e intamplator, sau, cum spune Semiramis, orice se intampla, se intampla cu un scop? Nu stii ce sa mai crezi! :) Cred ca educatia copiilor trebuie sa inceapa cu caracterul parintilor, apoi sa se regaseasca in atmosfera din familie, armonia dintre parinti. Iar asta ne face cu atat mai responsabili de propriul caracter, de propriile valori, de rabdarea cu care cautam pacea, oferim dragostea si prietenia, de lucrurile pe care le toleram sau nu in viata noastra, de dorinta noastra sa devenim mai intelepti, mai blanzi, mai buni, in definitiv.
« Ultima Modificare: 16 Iunie, 2008, 10:06:53 p.m. de sic »